Totul a început înainte de a veni eu pe lume. Mama m-a făcut din… greșeală cu altul, nu cu tata. (Dacă râde careva, îl pocnesc chiar acum! Am făcut box și știu cum să trag un upercut fatal).
Cică s-au dus într-o excursie la munte, cu corturile. Erau mai mulți prieteni. Tata era la student la Arhitectură, mama la Geografie. Au instalat tabăra pe Valea Timișului, au făcut grătare și au destupat sticlele de bere, țuică și ce mai aduseseră ei acolo. Distracție, chităreală, muzică folk, rock, flower-power, pupăceli și amor liber pe iarba udă. Mama îl iubea pe tata, nici gând să-l înșele cu altul, urmau să se căsătorească după licență. Dar într-o noapte cu lună plină, când ascultau la nesfârșit Janis Joplin, s-au machit așa de tare, încât n-au mai știut de ei. Fiecare s-a culcat într-un cort străin. Tata, cu o colegă de facultate, una Dorina, iar mama, cu unul de la Drumuri și poduri, Gogu. Și uite-așa am apărut eu pe lume. Din greșeală. Nu știu și dacă tata a lăsat-o gravidă pe Dorina, că ai mei n-au mai pomenit numele ăsta decât atunci când mi-au povestit mie. Dar este posibil să am o soră sau un frate pe undeva prin lumea largă…
Mama și tata erau foarte liberali în gândire, intelectuali senini, credeau în Pacea planetară, în OZN-uri, cântau la chitară, își puneau flori în păr, fumau în draci Mărășești și Carpați fără filtru, beau votcă și rachiu făcut din ștrampi Adesgo și zarzăre, o delicatesă! Uneori, trăgeau pe nas Prenadez (pentru atmosferă!) și se iubeau mult de tot. N-au considerat că trebuie să se despartă doar pentru că mama m-a conceput cu Gogu. Big Deal! Și ăla oricum era un tip simpatic, de gașcă, știa Luceafărul pe de rost, plus Scrisoarea a III-a. Mă rog, pater semper incertus, așa că m-au considerat copilul lor, m-au botezat și s-au căsătorit când eu aveam un an.
-Mă iei, Veronico, de soț?, a întrebat tata.
-Te iau, Cornele, ce dracu` să fac?, a răspuns mama dând mai tare melodia „Cry babe”, cântată de preferata ei, Janis Joplin.
Dar m-am învârtit p-aici și am uitat să mă prezint: mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele. Petriceicu pentru că așa-l chema pe un stră-unchi bețiv de-al tatei, care era moșier. Într-o zi l-au omorât țăranii cu furcile și l-au „plantat” binișor pe ogorul cu fasole. Când a răsărit leguminoasa, Phaseolus vulgaris adică, bunică-mea zicea că boabele sunt ca ochii stră-unchiului. Dar nu se lua nimeni după ea, că era cam dusă cu sorcova și avea abonament la balamuc în fiecare toamnă, când cădea bruma. O apuca la frig.
Tata îl stima nespus pe nenea Petriceicu, n-o să înțeleg niciodată de ce, și, din cauza asta, mi-a dat numele lui. Janis Joplin mă cheamă pentru că, probabil v-ați prins, în noaptea conceperii mele a cântat Janis Joplin până s-a tocit banda. Din pricina acestor nume, absolut cretine, 45 de ani am fost bătaia de joc a tuturor colegilor, a profesorilor, a caporalilor din armată (Ia zi, bă, dă ce te cheamă pă tine Gianisgioplin, ai? Ești reacționar? Mă-ta și tac-tu știe ce nume ți-ai pus tu?!).
Apropiații mă strigă PJ, (Pigei) și sună mult mai bine așa.
Acum câteva vorbe despre mine: sunt un intelectual cuminte. În timpul liber beau vin roșu, cânt la marimbafon și la ukulele. Le țin în debara și le scot când sunt trist. N-am prieteni, locuiesc într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, cu o mâță posesivă, obeză și hoață: Cleopatra. Fură de stinge. Orice. Chitanțe, bani, mâncare, ceasuri, cercei. Dacă o cert, se răzbună pișându-se în actele mele și-n partiturile muzicale pe care le feresc de ea cât pot de mult.
Momentan sunt celibatar și funcționar într-un minister oarecare din București. Toată ziua frec hârtii, dosare, le pun din dreapta-n stânga și din stânga, pe raft. Muncă de răspundere!
Până să mă stabilesc la slujba asta, am încercat de toate. Dar nu-mi ieșea nimic, v-am zis că-s ghinionist. Am făcut liceul de coregrafie din București și am trei facultăți în cap, toate terminate, cu licența și tot tacâmul: informatica, limbi străine și geografie. În viața mea am avut multe meserii: ghid ONT, traducător de greacă, spaniolă, franceză, germană și idiș (v-am avertizat că-s tare deștept!), dansator, profesor de geografie într-un sat din județul Ialomița și consilier la primărie.
Prima dată, pe la 20 ani, am fost dansator într-o trupă de artiști amatori. Eram în 1986. Învârteam toate stilurile posibile: balet clasic, dans popular, tango, cha-cha, combinate cu dansurile tematice, patriotice, așa cum se făceau pe vremuri: sârba oțelarilor, rumba ceferiștilor, geamparaua pompierilor sau bătuta agricultorilor.
Trupa se numea „Bucuria” și eram foarte apreciați pe vremea lui Ceaușescu. La câte festivaluri Cântarea României n-am fost noi aplaudați? Îndrăznea cineva să nu bată din palme când liderul nostru de grup era unul, Gică, fiul unui grangure de la Comitetul Central?
Munceam cu sârg, lacrimi în ochi și abnegație, chiar speram că voi face carieră, că voi pleca peste hotare în turnee, mă și vedeam pe afișul colorat într-o poză, cu piciorul drept ridicat în sus… Ah! Ce ținută! Ce pulpă! Ce șpiț!
-Mămico, ai în față un viitor Oleg Danovski, îi ziceam celei care m-a adus pe lume din greșeală, în timp ce-mi mestecam, dimineața, felia de pâine cu gem.
-Să dea Dumnezeu, răspundea mama, cu gândul la tata care tocmai bătea niște tablă pe acoperișul casei. Era îngrijorată, n-o interesa șpițul meu! Asta pentru că ăl bătrân mai căzuse de trei ori în ziua aia, avea o mână ruptă și-și zdrobise o bucă, dar cum îl știam luptător, aproape Ninja, nu se lăsa.
Dar visul meu trandafiriu a murit înainte de a se naște. N-am devenit un alt Oleg Danovki. Eram doar Petriceicu Janis Joplin Pandele, un pui de intelectual, cu inima mare și planuri peste planuri. Ghinionul, nu v-am zis?
…………..
Visul meu s-a acrit ca ciorba uitată pe aragaz, vara. Nu sunt un superstițios și nici un retrograd, dar tot ce se întâmpla cu mine îmi mirosea a blestem, a vrajă făcută cu ulcica în noaptea de Sfântul Andrei, când urlă lupii p-afară.
Să vă povestesc. Ne aflam în anii 80, înainte de un grandios spectacol patriotic. Trebuia să ne aruncăm partenerele în sus, apoi să le prindem. Ele erau „fete de la câmp” îmbrăcate-n rochițe albe, din pânză subțire, foarte transparentă. Așa era dansul, ce vreți!? Noi eram flăcăii.
Tipa care dansa cu mine, Cecilia, și-a dizlocat umărul chiar la o repetiție generală de dinaintea evenimentului cultural, omagial, vibrant și teribil, unde urma să vină și tovarășul Nicolae Ceaușescu în persoană, cu întreg alaiul de comuniști. Am scăpat-o. Jur că nu știu ce dracu` s-a întâmplat. Mi-a alunecat din mâini, ca săpunul.
Buuum! A căzut Cecilica, de-a duduit scena, mi-au clănțănit mie dinții-n gură, darămite ei! Cred că și acum mă-njură, săraca, de prin Austria, unde s-a stabilit, că a fugit din țară.
-Aaaaaaaaaaaaaaaaa!, a urlat fata.
-Oooooooooo, a zbierat regizorul.
-Hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, a chirăit omul de la lumini.
-Uuuuuuuuuuuuuuuu, a făcut tovarășul de la cenzură.
Problema gravă nu era că balerina zăcea întinsă pe jos, cu sângele șiroindu-i din nas, – se mai întâmplă în dansurile tematice, – ci că rămăsese fără rochiță. Veșmântul era la mine în mâini, iar ea stătea cu țâțele goale în fața tovarășilor indignați de-a dreptul.
-Sabotaaaaj!!! a urlat în portavoce secretarul responsabil cu propaganda, dându-și o carabă grea peste frunte. Avea spume la gură ca un cal care a tras o căruță cu lubenițe.
Am fost dat afară, firește. Vreți să ziceți că nu sunt ghinionist?
-De nimic nu ești bun, bă Petriceicule!, îmi zicea tata cu ochii înfipți în ziarul Scânteia.
-Ce spui?, săream ars. De ce nu sunt bun? A fost un accident. Toată lumea mă lăuda, eram un talent…Neșansa.
-Neșansă pe dracu`, ai labe de cauciuc.
Și scandalul stătea să izbucnească. Apărea însă mama, care ne potolea pe amândoi:
-Care se duce pân` la madam Marcovici să-i ceară niște bulion? Am rămas fără…
Am renunțat la dans. Mai bâțâiam din rinichi pe la vreun ceai, la petreceri, dar pe scenă niciodată. Aveam interzis! Viața era încă frumoasă și-mi zâmbea elegant, cu toți dinții ei albi, încă necariați. Îmi vedeam mai departe de studii la Facultatea de Geografie, unde eram încă student, prin nu știu ce minune. Acolo intrai ușor, cu medie mică, și puteai să chiulești.
Mai târziu, m-am apucat și de electronică. M-a izbit frontal pasiunea de diode, curent electric și sârme colorate. Nu prea aveau ele legătură cu râurile și podișurile, dar simțeam nevoia în organism de legăturile în serie și-n paralel. Le visam noaptea. Am urmat un curs, pe care tata l-a plătit din greu. Apoi mi-a reproșat, că așa era el.
După ce-am stricat toate casetofoanele din casă, aparatele de radio, unicul televizor, plus soneria, era să dau foc și blocului. Asta pentru că, într-o dimineață frumoasă și liniștită de august, mi-a explodat în față televizorul Venus, cu lămpi. N-a fost vina mea. Ghinionul! Mama pusese (avea boala asta!) o vază cu flori pe mileul de deasupra, iar eu mă apucasem să meșteresc la magaoaie fără să le dau la o parte. Și nici nu-mi mai amintesc dacă l-am scos din priză…
Cert e că, am agățat mileul cu vârful letconului și am tras toate alea peste lămpile care abia se aprindeau. Apa a sfârâit nițel: sfrârrrr-sfârrrr. Apoi: duuuum! O flamă fierbinte și fum mult. Atâta mai știu. Că m-am trezit la spital cu părul ars, genele și sprâncenele scrum. Dar viu!
Mi-a povestit tata după:
-Nenorocitule! Dacă sărea blocu-n aer? Ce mai semeni cu tac-tu ăla natural, era la fel de imbecil ca și tine! Odată a turnat benzină în focul de tabără și s-a transformat în torță vie. Noroc că băuserăm cu toții un butoi de bere. Numai așa l-am putut stinge pe cretin. I-am salvat viața…
-Lasă că nu era chiar așa de tâmpit, l-a apărat mama imediat, ca o cloșcă. Și nu-mi mai stresa atâta băiatul, nu vezi că-i traumatizat?
Tata a mormăit ceva și a ieșit pe hol. Era supărat. Când am luat eu foc nu băuse nimic. M-a stins cu apă.
De atunci n-am mai pus mâna la prize, televizoare ori aparate de radio. Adio, electronică!
Pe la 26 de ani am avut probleme și mai mari. Terminasem facultatea, eram profesor, trebuia să mă prezint la o școală din Colentina. Nu aveam pe nimeni, eram singur, dar îmi doream din toată inima să ies cu cineva. La școală, numai bidude. Toate colegele erau ba măritate, ba divorțate și isterice, cu mare lipsă de Calciu și Magneziu în trup, ba la menopauză. Pe cine să aleg?
Mă mutasem de la ai mei, în centru, și stăteam singur-ciocârlan într-o garsonieră, la etajul 8, alături de Cleopatra, pisica hoață de care v-am zis la început.
Relațiile mele cu damele erau pasagere și de scurtă durată, între un extemporal despre Podișul Transilvaniei și o lecție despre lacul Titicaca.
Dana Fodor Mateescu / Norocosul / fragment / Sâc!
MN: Odată cu ziua întâi din augustul lui 2018, am inaugurat un serial umoristic zglobiu, spumos și plin de haz, ca și autoarea acestor texte. Mulțumim, Dana Fodor Mateescu, Artizaneasca noastră dragă! 😉
Primul episod, aici: Dana Fodor Mateescu – Mic tratat de alungat mitocanii
Următoarele episoade:
In pielea goală, pe acoperișul fierbinte – Dana Fodor Mateescu
Mangalia News, luni, 6 august 2018.
