In pielea goală, pe acoperișul fierbinte — Dana Fodor Mateescu

0
745
Muchi­nu­ța pe aco­pe­riș.

In pie­lea goa­lă, pe aco­pe­ri­șul fier­bin­te…

N‑aveam șase ani împli­niți când am făcut tră­s­na­ia asta. M‑am tre­zit într‑o dimi­nea­ță, atât de vese­lă, încât putea să mi se întâm­ple ori­ce, că nu-mi mai păsa. Era vară, cald, senin, iar ai mei părinți la ser­vi­ciu.

Culo­ri­le? Ca‑n vede­ri­le poș­ta­le! Mires­me pes­te tot, aro­me și par­fu­muri, de-ți luau min­ți­le: tran­da­firi, pet­u­nii, olean­dri, bla­nă de pisi­că, frun­ză de muș­ca­tă, ouă-ochiuri, gogoși și dul­cea­ță de cire­șe ama­re… Să tot tră­iești!

Văzu­sem unde­va, cred că într‑o poză din Neker­mann-ul lui Samy, o pis­ci­nă nea­se­mu­it de albas­tră. Și în dimi­nea­ța aia, mă hotă­râ­sem s‑o con­stru­iesc la noi în cur­te. Mai întâi l‑am des­cu­sut pe tata, cu o sea­ră îna­in­te:

-Unde să-mi fac o pis­ci­nă?

-N-ai unde!, a zis el în timp ce se băr­bie­rea afa­ră, într‑o oglin­joa­ră rot­un­dă (am spart‑o zile­le urmă­toa­re, din gre­șe­a­lă!).

-Ba am. Uite, în gră­di­nă…

Până să răs­pun­dă el ceva (mai avea de ras un smoc de la buza de sus și o umfla, așa…) s‑a auzit gura trom­peți­tă a buni­că-mii, care tun­dea o tufă de tran­da­firi:

-Mno, ni la ie!! Ți-oi da o pis­ci­nă, de n‑ai s‑o poți căra în spi­na­re! Ia vezi-ți de tre­bu­ri­le tale de copil, că acu‘ mă supăr!

M‑am încrun­tat teri­bil la ea și i‑am scos o lim­bă mare­ee, până la rădă­ci­nă. Cu o ură sin­ce­ră! Dacă aș fi putut, aș fi scos‑o pe toa­tă din gură, cu tot cu ami­gda­le și even­tu­al cu cei doi omu­șori, pe care‑i pur­tam cu fală în inte­ri­or și‑i ară­tam tutu­ror, de câte ori aveam oca­zia

Prun­cu‘ dra­cu­lui, zicea buni­că-mea și-și făcea cru­ce! Unde s‑a mai văzut om cu doi omu­leți în gât?!”

Ei, în dimi­nea­ța aia ști­am ce am de făcut. Pis­ci­na mea va fi…pe sus! Mda!

Să vă explic, ca să înțe­le­geți: casa era tip vagon. Între două aco­pe­ri­șuri, fie­ca­re cu podul lui, era o mică tera­să din ciment, care lega con­struc­ția una de cea­lal­tă. Sub ea, adi­că dede­subt, era o buca­ta­rie-came­ră, unde dor­meau niș­te chi­ri­ași de-ai bun­cii. Oameni amă­râți. Bine, după porcă­ria pe care am făcut‑o, n‑au mai dor­mit, și-au luat catra­fu­se­le și duși au fost!

Ei, tera­sa ace­ea voiam eu s‑o trans­form într‑o pis­ci­nă! „Mamă, ce miș­to o să fie, gân­deam! Îi chem aici pe Samy, pe Sil­via, pe toți pri­e­te­nii mei, Pauli­că-țiga­nul și Mari­an, o să urlăm, o să ne bălă­cim cât vrem toa­tă vara. Mama și tata or să fie foar­te mân­dri de ispra­va mea!”

Am aștep­tat să ple­ce toa­tă lumea din cur­te. Am luat sca­ra cu greu. Era mare, din lemn pătat cu vop­sea și var, abia am târât‑o. Am găsit și furt­u­nul cu care uda buni­ca gră­di­na, l‑am înfipt bine în țuțu­ro­i­ul de la ciș­mea, și, cân­tând cu avânt și dăru­i­re cân­te­cul „Șoi­mii patri­ei”, am suit capă­tul pe tera­să. Când uitam cuvin­te­le cân­te­cu­lui, că le mai uitam fiind în febra cre­a­ți­ei, ziceam: ta-ta-ta-taaa, piuuuu- țiuuu, na-na-na-na-naaa!

Apoi am cobo­rât și am dat dru­mul apei. Furt­u­nul l‑am prop­tit bine, „să nu fugă”, și, fără nicio gri­jă, am ple­cat la Samy, să‑l anunț.

Am stat aco­lo vreo oră, am mân­cat „humân­taș” (Humen­tas­chen), ne-am jucat leap­șa pe oua­te, pe porunci și, când să jucăm și leap­șa pe uda­te, fiind vor­ba de…apă, mi-am amin­tit:

-Samy!! Apa­a­aa!! Pis­ci­na­a­aa noas­tră! Tera­sa­aa! Am uitat apa să cur­gă…, țipam ca dis­pe­ra­ta și săream când într-un picior, când în celă­lalt.

-Repe­de, pros­tă­la­ie ce ești!! Să mer­gem!, a zis Samy foar­te îngri­jo­rat.

Am aler­gat ca vân­tul. Nu știu cum am ajuns. Cred c‑am și căzut de paișpe ori până aca­să, că așa-mi stă­tea mie bine. Eram toa­tă un sân­ge și‑o juli­tu­ră! La noi nu veni­se nimeni, sla­va Dom­nu­lui. Samy a închis apa de la ciș­mea, dar când ne-am ridi­cat pri­vi­ri­le, dez­as­tru!! Pen­tru că nu astu­pa­sem ca lumea scur­ge­rea, puse­sem doar un băț, pe lân­gă care apa a ieșit sprin­ța­ră, iar toa­tă can­ti­ta­tea aia imen­să, metri cubi de apă, s‑au pre­lins pe ziduri, ca‑n povești! Lip­sea Zâna Zori­lor căla­re pe-un cal alb.

Am „zbu­rat” dis­pe­ra­tă pe sca­ră, să-mi văd „pis­ci­na”. Catas­tro­fă! Vai de vie­ți­șoa­ra mea! Ce dez­a­mă­gi­re! Se umplu­se, cam cât pal­ma mea, nu era deloc albas­tră, ca‑n Neker­mann, ci cenu­șie, pli­nă de moloz și se scur­gea mereu unde­va… Am aflat mai târ­ziu, că în bucă­tă­ria chi­ri­a­și­lor de jos.

Unde greși­sem? Cu lacri­mi­le gata să-mi țâș­neas­că șiroa­ie, ca și apa mea, am pri­vit furi­oa­să către Samy. Numai el era de vină, cu revis­ta lui bles­te­ma­tă! Dar Samy dis­pă­ru­se deja. Jos, lân­gă sca­ră, buni­că-mea, sta­nă de pia­tră. Ghe­o­noa­ie!! Nu pot să vă des­criu ce pri­vi­re avea! Își duse­se mâi­ni­le la gură de uimi­re, pla­se­le cu merin­de erau pe jos, mere­le, roși­i­le și cono­pi­da se ros­to­go­li­se­ră prin toa­tă curtea…Era de rău!

-Tulai, Doam­ne­ee, ce-ai făcuuuuut?? Ce-ai făcuuut, tu, bolân­do, tulai, lume­ee?! Mi-ai dis­trus aco­pe­ri­șuuuu‘, abia l‑a repa­rat buni­că-tu, hii­ii, a intrat apă păs­te chi­ri­ași, tulai, Doam­ne­ee!! Mno, amu să vezi băta­ie ce iei dă la Picu­ță, de data asta o să te scar­me­ne bine! Dară până se urneș­te el dă la crâș­mă, te-oi învă­ța io min­te!

Și nici nu ter­mi­nă bine de tulă­it și de bosco­ro­dit, că-mi ia sca­ra și mă lasă aco­lo, șoca­tă, sin­gu­ri­că pe aco­pe­riș. Mai cobo­a­ră, Danie­lu­țo, dacă ai pe unde!

Abia tre­cu­se de 12, ziua. Îmi chi­o­ră­iau mațe­le de foa­me, dar nu-mi păsa, mă gân­deam îngro­zi­tă la părin­ții mei. Băta­ia pe care o voi mân­ca eu va fi isto­ri­că! Mi-era sete, dar îndu­ram. Cald rău, zăpușe­a­lă. Niciun nor pe cer. M‑am dez­bră­cat de tri­cou și de pan­ta­lo­nii scurți. Le-am arun­cat în gră­di­nă. Am rămas în chi­loți. Buni­că-mea se văi­ta prin cur­te strân­gând legu­me­le pier­du­te. Când și‑a ridi­cat ochii, am văzut că plân­gea de nervi, dar fără lacri­mi. Ca s‑o împac, m‑am strâm­bat la ea cum am putut eu mai spec­ta­cu­los: m‑am uitat cru­ciș, am flen­că­nit din lim­bă, din buze, am dat cu tifla, ca gola­nii din Gri­vi­ța…

-Ni la ea ce să pros­teș­te, bat‑o soa­re­le! S‑a mai și dăz­bră­cat! O să-ți pră­jești pie­lea aia de drac, numa-numa…îi vedea tu!

Și s‑a cărat la bucă­tă­rie, bom­bă­nind.

Soa­re­le, sus pe cer, nădu­șea și dum­ne­a­lui ală­tu­ri de mine. Ști­am că mă înțe­le­ge, era sin­gu­rul care era de acord cu inten­ți­i­le mele nobi­le de a trans­for­ma tera­sa într-un bazin cu apă. Rămă­se­se și el în țâțe­le goa­le, ca mine, și ardea pes­te tot, numai flă­cări, flă­cări.

Vai! Nu mai puteam. Par­că mă sâcâia și-un nemer­nic de pipi. Unde să fac? M‑am dus în pod. Aco­lo, zăpușa­lă ca‑n oala cu gom­boți fierți. Am găsit un loc și….țâșșșșșșșșșș! M‑am ușu­rat. Tii, că bine ar fi fost să fi avut pis­ci­na aia de vis! Dacă nu mi‑a ieșit, e vina mea? Samy e res­pon­sa­bil. El mi‑a băgat asta în cap! O să‑l spun lui tata!

Pe la 3, am înce­put să am halu­ci­na­ții. Îmi era foar­te-foar­te sete și mă ardea creș­te­tul capu­lui! Pri­e­te­nul meu, Soa­re­le, stă­tea-într-un cot și-mi sco­tea lim­ba. „Al nai­bii, face miș­to de mine!”

Nu aveam nicio pălă­riu­ță, nimic, nimic. Aveam doar chi­lo­ții, că res­tul țoa­le­lor le-am arun­cat ca o tâm­pi­tă, erau atâr­na­te prin copaci. Eram leși­na­tă. Vedeam cas­ca­de și sti­cle de Cico abu­rin­de. Am înce­put s‑o strig pe buni­că-mea:

-Maie­ee! MAAAAAAAAAAAIEEE!

Maia, nimic!

-Dacă nu-mi pui sca­ra, îmi dau chi­lo­ții jos, să știi!

-No, pune-ți‑i în cap! Că ăla‑i vino­vat, el te‑a suit pă casă!, am auzit vocea buni­cii.

Știi că‑i o idee bună!?, mi-am spus. Și sss­s­s­ț­ț­ț­țuști, mi-am aran­jat chi­lo­țe­ii pe cap. Erau unii fru­moși, aproa­pe noi, cu flu­turi roșii, mi‑i amin­tesc și acum, mi‑i cum­pă­ra­se mama de la maga­zi­nul Sora, de la Gara de Nord.

Ast­fel „îmbră­ca­tă”, am înce­put să chiui și să răc­nesc cât mă țineau plâ­ma­nii, asta numai ca să mă răz­bun pe coa­na Floa­rea, adi­că pe buni­ca și să mă audă tot car­ti­e­rul, până la Gara de Nord și îndă­răt. Ști­am niș­te melo­dii miș­to ale for­ma­ți­ei Abba, aia cu „Money, money”, – numai pri­me­le vor­be le spu­neam corect, res­tul era ceva de genul: „manii, manii, manii, iță hanii, for dă rici man go… aaa­a­a­a­a­a­a­ha­a­a­a­a­a­aa” Apoi urma Par­ti­dul, Ceau­șes­cu, Româ­nia, I Mai mun­ci­to­resc și Bălă­lău. P‑ăsta din urmă îl învă­ța­sem de la Pauli­că, țiga­nul, și‑l ști­am la per­fec­ție.

Bălă­lău băi­a­tu‘ mamii/ Ți‑a mân­cat fete­le banii/Lasă mamă să‑i mănânce/Că le-au fost guri­ța dulce/”

Mvai! Să mă fi văzut, voi, dra­gii mei!

O zgâ­tie de fată, arsă de soa­re, în pie­lea goa­lă și cu chi­lo­ții pe cap, „horind” cât putea ea de tare cân­te­ce­lul de maha­la, extrem de „edu­ca­tiv”: „Hai­da-hai­da Bălălău/ Nu mai bea băi­a­tu‘ meu­/Hai­da-Hai­da Bălă­lă­u­/­Pu­pă-mă, că-mi vine rău!”

În timp ce exe­cu­tam cu pro­fe­sio­na­lism acest încân­tă­tor număr artis­tic, aler­gam pe aco­pe­ri­șul fier­bin­te (smoa­la se lipea de tălpi!) când în stân­ga, când în dreap­ta, țopă­i­am, făceam cum­pă­na, roa­ta, podul de sus, ce ști­am și eu…

Car­to­nul gudro­nat făcea: trosc, trosc, se cră­pa pe ici, pe colo, și, la un moment dat, îmi amin­tesc că s‑a rupt. Mi‑a fugit picio­rul în jos, prin­tre lem­ne și vată de sti­clă. M‑a mân­cat până a doua zi pie­lea, am făcut o iri­ta­ție urâ­tă plus zgâri­e­turi.

Pe stra­dă, deja înce­pu­se să se strân­gă lumea. Era ca la bâlci. Doam­na Gold­man, mama­ia lui Samy, țâââââârrr, la poar­tă. Îngri­jo­ra­tă, fireș­te.

-Madam Săn­du­le­s­coo, țipa ea. Vino, dra­gă, că a înne­bu­nit nebu­na! Dă‑o jos de pe casă, că o să cadă dra­cu­lui și o s‑o ai pe con­ști­in­ță!

Madam Săn­du­les­cu, nici gând să iasă. Iar eu, o țineam ca neam­țul cu tara­ra­ua, ca pe sce­na Tea­tru­lui Națio­nal:

-Sti­mați spec­ta­tori! Sti­mați vecini! Hei, lume! Acum voi inter­pre­ta bine­cu­nos­cu­ta melo­die „Țara mea”…Țara mea aaa­re câm­pii mănoaaaaseee/Dealuri îna­l­te cu mân­dre floooori/Izvoare liiim­pezi şi răcoroase/Un cer alba­a­as­tru fără de nori!/Ţara mea aaa­re oşte­ni de fruuunte/ Îna­lţi ca bra­a­a­a­zii, har­nici bărbaţi/Copii de şee­e­suri, flă­căi de munte/Ah, eu sunt mân­dru de ţara mea!” Și când ros­team „țara mea”, săream de trei ori în sus, să se știe cât e de seri­oa­să cân­ta­rea.

M‑am zbân­țu­it cât am putut, am rupt cât aco­pe­riș am putut. Până la urmă, am obo­sit și m‑am tolă­nit cu fața la cer. Soa­re­le meu îmi făcea cu ochiul și mi se părea că are mus­ta­ță ca nea Cris­tea, cole­gul lui tata, cu care bea bere la Gogo­șa­ru. Am ador­mit. Sea­ra, pe la opt, a venit mama. Știa deja. O lua­se­ră veci­nii încă de pe Titu­les­cu, de la pâi­ne: „Dănu­ța s‑a suit pe casă dez­băr­ca­tă. A făcut o pis­ci­nă pe aco­pe­riș, lăcă­ra­ie în toa­tă cur­tea, v‑ați neno­ro­cit! Haha­ha! De ce n‑o dați la un sport, ceva? E păcat! Are energie…Și aveți gri­jă, că a cân­tat melo­dii cu Par­ti­du‘, în pie­lea goa­lă, o să se inter­pre­te­ze poli­tic!”

Mama, să leși­ne, de ruși­ne și de groa­ză! Cum a intrat pe poar­tă, a luat sca­ra și s‑a urcat după mine. M‑am făcut mică-ntr-un colț. Ple­osc-ple­osc, paișpe pal­me pes­te bot, pes­te buci­le goa­le și roșii. Uuu, ce m‑au mai ustu­rat! Urlam și plân­geam. M‑ar fi tras mama și de păr, dar cum mă tun­deau ca pe un băie­țoi, nu prea avea de ce să apu­ce. Se auzea și „maia” de jos, sanchi, ea îmi lua apă­ra­rea:

-N‑o mai bate, tu, că deja­ba o lovești…Zi‑i cu fru­mo­su‘! Și râdea cu gura până la urechi.

Când a venit tata, nițel cam aghes­mu­it, ca de obi­cei, m‑a luat și el la chel­fă­ne­a­lă. M‑au pedep­sit de m‑au rupt atunci.

Dar toa­te astea au ținut o zi, că mă ier­tau mereu. Până și buni­că-mea m‑a ier­tat. Dar nu de tot. Nu! Pen­tru că, a doua zi de la întâm­pla­rea asta, stând ea la cină cu tata­ia Săn­du­les­cu, (masa era sub o lus­tră ciu­da­tă, care avea for­mă de stra­chi­nă găl­bu­ie) obser­vă că picu­ră ceva din…tavan: pic, pic, pic. Eu eram de față, veni­sem să‑i cer ceva în sea­ra aia.

-Mă, Geor­gi­că, ce cur­je din lus­tră?

Și pune dege­tul pe apa aia. Îl duce la nas, miroa­se, apoi strâm­bă din nas! Puuuu!

Abia atunci mi-am adus amin­te. Era „ope­ra” mea, fireș­te, din ziua cu pri­ci­na.

-Bătu-te-ar Dum­ni­e­zău dă coțo­fa­nă, te-ai pișat în pod? Și iar a înce­put tulă­i­a­la…

N‑am mai auzit‑o. Am luat‑o la fugă, am dărâ­mat un sca­un, m‑am și lovit, dar ce mai con­ta?, și direct în pat m‑am vârât, cumin­te ca un înge­raș.

De atunci, n‑am mai urcat pe casă decât cu tata și numai de 23 august, ca să vedem arti­fi­ci­i­le din Herăs­trău…

Dana Fodor Mate­es­cu, 23 sep­tem­brie 2017.


MN: Oda­tă cu ziua întâi din augus­tul lui 2018, am inau­gu­rat un seri­al umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea aces­tor tex­te. Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! 😉 

Pri­mul epi­sod, aici: Dana Fodor Mate­es­cu — Mic tra­tat de alun­gat mito­ca­nii


Man­ga­lia News, 05.08.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply