Dana Fodor Mateescu:
Mic tratat de alungat mitocanii

0
592

Dana Fodor Mate­es­cu: Mic tra­tat de alun­gat mito­ca­nii.

Nu cred că e om pe lumea asta care să nu fi pri­mit măcar o sin­gu­ră dată în via­ță vizi­ta trau­ma­ti­zan­tă a unui… amic nesim­țit sau a unei rude înde­păr­ta­te, tan­ti Tia din Zur­ba­ua, care cre­de că Bucu­rești­ul e un fel de Las Vegas dâm­bo­vițean, iar tu, o gaz­dă eter­nă și cum­se­ca­de…! Hai­deți, recu­noaș­teți!

Să vă poves­tesc eu, atunci! Pri­mesc într‑o zi un tele­fon de la un pri­e­ten pe care nu‑l mai văzu­sem de câți­va ani, Sla­vă ceru­lui! Tipul era un mito­can pato­lo­gic. Râgâia din trei în patru cuvin­te, – sanchi! are pro­be­me la stomac‑, se sco­bea în urechi în timp ce dis­cu­ta aprins, își tră­gea mucii de par­că schim­ba vite­ze­le, se bășea când te aștep­tai mai puțin…D‑astea! Să‑l tot ai ca musa­fir și să nu te plic­ti­sești! O să ziceți: „cine se asea­mă­nă se adu­nă!”, știu eu. N‑aveți decât! Dar nu e chiar așa…Cum ne-am pri­cop­sit cu ami­ci­ția lui minu­na­tă? Pur și sim­plu n‑am fost în sta­re să‑i întoar­cem spa­te­le. Ne‑a fost și milă și jenă. Așa că, am rămas „pri­e­te­ni”.

-Ola­aa, Dănu­ța­aa, vin în Româ­nia. Ești aca­să? Vaa­ai! Ce dor îmi e dă voi, da, da, venim și cu băie­ții (copi­ii lui, adi­că, 3 la număr și toți ca el!!!) Mier­curi. Alo, da‘ ne luați și pă noi dă la aero­port? Grrr! (un râgâit dis­cret!) Hai, ca stați aproa­pe! Bine. Avio­nu‘? Grrr! Ajun­ge la 4 dimi­nea­ța. Paa­aa. Ne vedem aco­lo, da?! Abia aștept!

N‑am mai apu­cat să zic și eu ceva…Pun pariu până la ulti­mul bănuț pe care‑l am acum în por­to­fel că, în timp ce vor­bea cu mine, s‑a și bășit de vreo 12 ori! Îl cuno­o­o­osc!

După cum mă albăs­tri­sem la obră­jori, soțul meu a rea­li­zat cu adân­că tris­te­țe că era vor­ba de…amicul nos­tru comun.

-Aole­uuu! Nu tre­bu­ia să răs­punzi!, zice Răzvan.

-N-am ști­ut ce număr e…

-Ce dra­cu‘ facem acum? Oare cât stau pe capu‘ nos­tru? Mâi­ne e mier­curi… Rămâ­nem fără nimic, dacă vin termitele…(așa erau pore­cliți cei trei băie­țoi, toți supra­pon­de­rali, ca și părin­ții lor, răi, boc­cii, cior­di­tori și mega ener­vanți, să‑i calci cu tan­cu‘ pe mutre!)

Cu ini­mi­le tre­mu­rând, chi­ori de somn și triști ca la un pro­ces de divorț, ne-am dus să‑i luăm pe ipo­chi­meni de la Oto­peni, din aero­port. Am par­cat și ne-am pus pe aștep­tat. Era și copi­lul cu noi, și el ador­mit, îl căram cu schim­bul în spi­na­re. Avio­nul a întâr­zi­at două ore. Cre­deam că mor aco­lo, cu dureri sfâșâi­e­toa­re de mij­loc, spa­te, bra­țe. Cine știe ce am de plătit, de tre­bu­ie să suport toa­te asta?! Răzvan, ca să mă mai scoa­tă din jale, făcea glu­me tâm­pi­te de tipul:

-Mmm­mm, tu miroși ceva? Cred că s‑a pâr­țâit Nicu… (The name of the fuc­king friend.)

În sfâr­șit apar monș­trii. Cinci bucăți. Urle­te și flu­ie­ră­turi ca la meci, în Ghen­cea: „Hăăăăă, băăăăă, fiuuuuu, Dano­o­o­oo! Răzva­ne­e­ee! Tan­ti­i­i­ii Dana­a­a­aa! Iuhuuuu!”

-Să-mi bag picioa­re­le!, șop­teș­te Răzvan. Sun­tem ter­mi­nați!

Mie mi‑a fugit pămân­tul de sub tălpi. Nu‑i mai văzu­sem de vreo doi ani pe amici, dar schim­bă­ri­le erau șocan­te. Cei trei băie­țoi, care aveau vâr­ste apro­pi­a­te, 7, 9 și 10 ani, cres­cu­se­ră de par­că tră­se­se­ră E‑uri pe nas în fie­ca­re zi. Erau ca butoa­ie­le, gușați, urâ­ței, cu spu­me­le mării, să mă ier­te Dum­ne­zeu, iar din ochi se mai vedeau doar două liniu­țe. Mă rog, șase! Ăla de 10 ani era cu un cap mai mare decât mine. Cred că m‑ar fi sno­pit lejer în băta­ie, dacă l‑aș fi ener­vat. Dar eu nu aveam de gând să o fac.

Ne-au bălo­șit de pupă­turi. Eram udă și pe piept! Nicu lăcri­ma de bucu­rie, ca de obi­cei, dând frâu liber unui reci­tal de râgâi­e­turi mărun­țe­le, naza­le și evi­dent ibe­ri­ce, care poves­teau cam ce balo­ta­se stă­pâ­nul lor în avion și îna­in­te. Nu vreți să știți ce!

Nevas­tă-sa, Getu­ța, la fel de obe­ză și cre­ti­nă, ne‑a mozo­lit cu ruj spa­ni­ol și‑n urechi și‑n nas. Umfla­ții de băie­țoi, lipi­cioși de la aca­de­le, mi-au zgu­du­it Andre­iul din spi­na­re, până l‑au tre­zit din somn:

-Păi, ce faci, băăă, mafi­o­tu­le? Noi venim la tine și tu dormi? Hai, scoa­lă!

Îngro­ziți, le-am pri­vit baga­je­le. Depă­și­se­ră gaba­ri­tul accep­tat. La fel ca și ei.

I‑am urcat în Che­vro­le­tul nos­tru, bine că avem 7 locuri! și am plătit par­ca­rea…

-Lasă, bă, că voi aveți bani, sun­teți zia­riști, Dănu­ța scrie cărți! Păi, ce? Mun­ciți ca mine în Spa­nia, la șan­ti­er?- ne arun­că dră­gu­țul de Nicu scu­tu­rând gin­gaș scru­mul pe cana­pea­ua din pie­le.

Pe drum, până în Pipe­ra, ne-au asfi­xi­at total. Îmi cur­geau lacri­mi­le! Puțea înfi­o­ră­tor. Fla­tu­la­ți­i­le lor, veni­te de pe alte melea­guri și înghe­su­i­te ore în șir în bur­di­ha­ne­le mari, erau com­bi­na­te, ne puteau curen­ta, făceau un arc electric…Cred că le și vedeam, erau mate­ri­a­le!!! Răzvan a dat muzi­ca mai tare, doar-doar…Ași! De unde?! Noroc că vezi­ci­le noas­tre bili­a­re func­țio­nea­ză la cote cores­pun­ză­toa­re. Alt­fel…

-Băă, inte­lec­tu­ali mai sun­teți! râgâie emo­țio­nat Nicu. Da niș­te Guță n‑aveți? Un Salam sau vreo prin­țe­să, ce dre­a­cu?

Ajun­gem. Jee­pul geme feri­cit după ce cobo­a­ră anor­ma­lii și baga­je­le lor.

-Mămi­căăă, nu mân­căm și noi ceva? Mor dă foa­me­e­ee! – scâr­țâie gros Pedro ăl mare. Fra­ții lui, și ei:

-Siii, madree, sii­ii!!!

Nicu se frea­că pe bur­di­ha­nul flămând:

-Un gră­tar ar mer­ge, grrrr (râgâie!), neș­te câr­nați, bere, să cân­te muzi­ca, să ne vese­lim. Bă, Răzva­ne, ia să vedem ce-ai prin fri­gi­der… Și înce­pe să cotro­bă­ie prin con­ge­la­tor și să scoa­tă pe masă, un pui, niș­te pul­pe, o juma de morcov…

E dez­a­mă­git.

-Ăăăă, păi cu astea ne aștep­tați voi, mă? Fugi, Răzva­ne, repe­de în colț la non-stop și bagă neș­te mici, neș­te fleici, berea unde e? Io mă mul­țu­mesc și cu Ste­l­la. Tu ce bei, chi­ca?

-Io vreau Gin, Nicu­le, că Ste­l­la-mi pro­du­ce gaze!, cas­că obo­si­tă Getu­ța în timp ce se tolă­neș­te (Trosc!) pe cana­pea­ua din living.

Aaa­a­a­a­a­a­aa! Nu mai vreau gaze! NU VREAUMAI FIU GAZATĂ! Gră­tar… La 7 dimi­nea­ța? Îmi vine să-mi iau câm­pii. Să le zic ceva de mume și de nație de nesim­țiți împu­țiți! Dar n‑am curaj. Mă duc la Răzvan:

-Du-te repe­de și cum­pă­ră țui­că, gin, ori­ce… ia și mici, cât mai vechi, dacă se poa­te, poa­te se cară…

Umfla­ții deja au des­co­pe­rit mași­nu­țe­le de epo­că ale lui Andrei și le cioc­nesc ca pe ouă­le de Paști: buf, bum, trosc! Copi­lu­lui nu‑i con­vi­ne, înce­pe să plân­gă. Apoi, gra­so­me­gii găsesc o micu­ță meno­rah pe pian și încep să flu­ie­re în ea.

-Auzi, Dano? Da‘ voi sun­teți creș­tini sau ce dra­cu‘?, mă întrea­bă revol­ta­tă Getu­ța, cu țiga­ra în bot.

-Sun­tem apași, da‘ să nu mai zici la nimeni!, îi răs­pund rân­jind.

Răzvan se întoar­ce ca Moș Cră­ciun: mici (mai vechi de trei zile n‑a găsit!), bere, Gin tonic, pră­ji­turi… Nicu n‑a schi­țat niciun gest, n‑a dat niciun ban. Efec­tiv, „spa­ni­o­lii” n‑au adus NIMIC pen­tru noi, nu că aș fi vrut, nu cred că CEVA ar fi com­pen­sat șede­rea lor aici sau ar fi fost mai ușor de suportat…Nooo! Dar..ia stai!

-Nicu­le, era să uit! Vezi că mai am în poșe­tă niș­te cio­co­la­tă, cheamă‑l pe Andrei!

Îi dă un pache­țel moto­to­lit și încle­iat…

-Am muș­cat io dân ia nițel. Mi să făcu­se rău în avion la deco­la­re, așa pățesc mereu dă la fie­re, da‘ în rest ie întrea­gă…

Doam­ne! Dră­gu­țu­le, fru­mo­su­le și bunu­le! Am sto­ma­cul ghem! Bine că Andrei refu­ză „cado­ul”!

-Ăăă, ești fra­ier, mafi­o­tu­le, nu știi ce pierzi!, râgâie Nicu pofti­cios și înghi­te toa­tă cio­co­la­ta.

Facem gră­ta­rul. Toa­tă fami­lia lui Nicu bagă la jgheab ca de fri­ca mor­ții, el se îmba­tă man­gă, Getu­ța la fel, vor mane­le, dau cu lin­gu­ri­le în masă, cân­tă, țipă, vor­besc în spaniolă…Victor, câi­ne­le nos­tru urlă a pagu­bă (e trau­ma­ti­zat, săra­cul!), Ber­li­oz, mota­nul, a fugit, nu s‑a mai întors, papa­ga­lii nim­fe au amuțit. Cam așa a fost via­ța noas­tră timp de 5 zile…Nasol, nu? Asta și meri­tăm!

Dacă sun­tem apași!

Pri­e­te­nii” spa­ni­oli au ras tot ce-am avut prin casă, inclu­siv bis­cu­i­ții copi­lu­lui. Ne-au înfun­dat defi­ni­tiv două din cele trei WC-uri, (două din­tre capa­ce tre­bu­ie arun­ca­te) s‑au bășit încon­ti­nuu, în cor mixt: sopra­ne, bași-bari­toni și tenori demenți, mi-au gău­rit o per­dea cu țiga­ra, au rupt o clan­ță, au mur­dă­rit covoa­re­le de noroi, au făcut baie în fie­ca­re sea­ră toți 5, ca bale­ne­le, mi-au stri­cat pom­pa de apă, au rupt un sca­un de pe tera­să (Sunt greu, bă, Răzva­ne, grrr! (râgâi­tu­ră!) Am 156 de kile! Hă! Hă! Hă!), au spart 2 far­fu­rii, o cană, 4 paha­re, cel mic, de 7 ani, s‑a scă­pat în pat și mi‑a udat sal­tea­ua (enu­re­zis noc­turn!), l‑au făcut pe Andrei să plân­gă de 12 ori, iar Getu­ța m‑a rugat să‑i pen­sez mus­ta­ța, când mi-era lumea mai dra­gă…

Am stat și am dis­cu­tat cu mai mulți tova­răși pățiți, ca și noi. Ne-am sfă­tu­it. Cică exis­tă tot felul de „meto­de” care să ne scoa­tă din impas. Pri­ma ar fi să le ziceam că avem o boa­lă con­ta­gi­oa­să. A doua, ca atunci când sună la ușă res­pec­ti­vii, ter­mi­te­le, de! noi să fim deja îmbră­cați, (nu con­tea­ză că e mie­zul nop­ții!) și pre­gă­tiți de ple­ca­re. Dar dacă ne zic: „Nu‑i nimic, lăsați-ne che­i­le, că rămâ­nem noi! Avem gri­jă de casă”.

Ce facem atunci? Ei, aici e buba! O altă șme­che­rie e să scri­em „Peri­col”, atunci când sal­văm numă­rul lor de tele­fon. Dacă sună, știm că sunt ei și nu răs­pun­dem. Dar și aici sunt ris­curi. Dacă încear­că de pe alt număr? Așa că mai bine aștept cu înfri­gu­ra­re să se depla­se­ze Spa­nia. Poa­te se „rupe” de Euro­pa și fâl­fâie înco­lo, în larg, ca o bar­că…, la mii de kilo­me­tri dis­tan­ță. Ar mai veni și atunci?

Dana Fodor Mate­es­cu, 26 iulie 2018.

Poves­ti­rea ”Mic tra­tat de alun­gat mito­ca­nii” poa­te fi citi­tă ”live” în car­tea Poves­tiri din Bucu­res­ti, editu­ra ”Car­tea Româ­neas­că”.


MN: Oda­tă cu ziua întâi din augus­tul lui 2018, inau­gu­răm un seri­al umo­ris­tic zglo­biu, spu­mos și plin de haz, ca și autoa­rea tex­te­lor ce urmea­ză. Mul­țu­mim, Dana Fodor Mate­es­cu, Arti­za­neas­ca noas­tră dra­gă! 😉


Man­ga­lia News, 31.07.2018.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply