În acest an de grație 2017 “împlinesc” 30 de ani de pescuit și 15 ani de pescuit în Deltă constant, an de an. Am prins perioada în care prin anii ’90, se lua pește frumos pe mai toate bălțile din jurul Bucureștiului, dar minunea a ținut puțin, braconierii au asanat urgent apele de pește. S-au concesionat bălțile, cele mai multe abuziv, culmea este că mulți dintre noii stăpâni ai apelor erau și sunt foști braconieri cu “acte în regulă”, care s-au îmbogățit din sutele și miile de tone de pește braconat și care acum te controlează ca pe ultimul infractor, inclusiv în țeava de eșapament a mașinii, la finalul partidei de pescuit. În acei ani, pentru o imagine postată pe net, în care arătam 15 kg de șalău prins în trei oameni pe o baltă din zona Călărași – adică 5 kg de persoană, cantitatea permisă, mi s-a interzis accesul pe acea baltă. De ce? Pentru că patronii de bălți vor începători care să cotiteze, dar să nu prindă pește. Așa am ajuns să iau prin anii 2000 o decizie radicală: să nu mai pescuiesc pe bălți private.
Din 2002 am reluat drumul Deltei, pe care până atunci o vizitam sporadic. Pe acele vremuri, cele mai puternice motoare ale Deltei erau Veterok-uri de 24 de cai în 2 timpi, când vedeai o Yamaha sau Honda de 15-20 de cai în 4 timpi, te uitai la ele ca la avioane. Turiștii pescari ai Deltei erau oameni de bun simț, care știau să respecte locul, oamenii, navigația în Deltă. La vremea aceea, până să-mi cumpăr barca mea, mă descurcam de minune cu o lotcă veche, obosită și un motoraș de 6 cai, inchiriate, cu care am bătut kilometri întregi pe canale. Încet, încet, au apărut pensiunile deschise de venetici, Delta a început să producă bani, cei mai mulți din braconaj dar și din turism. A apărut o nouă clasă, a mitocanilor cu motoare puternice (câți dintre ei or avea permis de navigație ?) care trec pe lângă tine în viteză maximă, fără să le pese că îți pot răsturna barca și te pot arunca în Dunăre. În ultimii 5 ani am avut cel puțin 10 situații în care diverse brute cu chip de om și motoare de peste 100 de cai au fost pe punctul de a-mi pune capăt existenței efemere. Cu toate astea dorul de Deltă m-a adus înapoi în jungla verde, cu o rugăciune spre ceruri, să mă întorc cu bine acasă…
De data asta am mai luat o decizie radicală, pe care n-am crezut că o voi lua vreodată: am încheiat capitolul pescuit în România. Săptămâna care tocmai a trecut îmi propusesem să o petrec parțial în Deltă, adică de marți până vineri, când teoretic este mai liberă Delta, cel puțin din perspectiva navigației. N-am luat în calcul un aspect, faptul că turismul a devenit industrie în toată regula. Cele mai multe pensiuni au câte 4-8-10 șalupe de 12 persoane, echipate cu motoare de minimum 150 de cai, care străbat Delta cu turiștii, prin fiecare colțișor pe unde pot intra. Nu mai ai unde să te ascunzi, nu ai unde să fugi de ei. Și am putea conviețui împreună, dacă cei care conduc aceste ambarcațiuni ar avea un minimum de bun simț, dar nu, mitocanii nu vad nimic și pe nimeni, Pe un canal lat de 10 metri ei trec cu viteză aproape maximă, pentru că nu există legi clare care să limiteze viteza sau capacitatea motoarelor în anumite zone.
În ultima seară din această ultimă excursie în Deltă, am ieșit cu barca pe brațul Sulina la o partidă de clonc, așa cum ieșeam în fiecare seară când eram în Crișan. Am văzut în depărtare doua ambarcațiuni de viteză, de culoare vișinie, veneau în mare viteză una după alta. M-am mutat spre malul celălalt al Dunării, ca să nu fiu prea afectat de valurile lor. La 100 de metri de mine am vazut cum își modifică direcția ambele bărci, m-au încadrat și au trecut la distanță mică, unul pe dreapta, altul pe stânga. Nu mi-au intrat în barcă decât două valuri, nu știam de unde să mă mai țin de barcă…În astfel de momente începi să te gândești mai serios la dumnezei și sfinți, dar nu știi prea bine în ce ordine, cât se cutremura barca pe valurile haotice mi-a ieșit printre dinți ceva de genul – Doamne, ține-mi barca pe valuri, …tu-vă dumnezeii mamelor voastre de rebuturi umane concepute din viol, la beție… Șalupele conduse de către cei doi purtători ilegali de creier lichefiat și coloană vertebrală amorfă aparțin hotelului Sunrise din Crișan, sau cel puțin așa scria pe ele. Nu este prima dată când am avut astfel de întâlniri de gradul 3, dar asta a fost ultima.
Ăsta a fost momentul în care am spus punct. Mi-am strâns echipamentul, am plecat la pensiune, a doua zi am spus Deltei adio. Am plecat la 5 dimineața fără să mă mai uit în urmă. Da, mi-a rămas un gol undeva, adică în suflet, dar pe care am să-l umplu începând cu anul ăsta și în anii următori pe Po în Italia sau pe Ebro în Spania. Acolo există și pește și respect pentru oameni, ca să nu mai spun că un sejur de pescuit prin Italia, cu tot cu barca închiriată, în care prinzi pește cât să te saturi de pescuit pentru un an, costă cât un sejur în Deltă.
La plecare am mai avut o altă “surpriză” de la gazda la care obisnuiesc sa stau în Crișan, o familie a locului. La plecare i-am intrebat dacă au ceva pește de vânzare, capul familiei fiind pescar profesionist, care acum 2 ani m-a rugat sa eliberez somnii sub 2 kg, când m-a văzut cu niște moace la un kil’ jumate prin juvelnic. Da, avea dreptate, doar că nu prinsesem mare lucru la acea partidă, în ultima zi am reținut vreo 4 moace, să le duc acasă ca “trofeu”.
De data asta, gazda sfatuitoare mi-a spus că nu prea are ce să-mi dea, este apa mare și nu se prinde pește. Mi-a arătat o ladă plină cu știuci la 300-400 g bucata, în jargonul pescarilor pixuri sau stilouri – prinse cu o zi înainte prin vintire… Aaa??? I-am intrebat, ce faceti cu puieții aștia de știucă? Mi-au arătat un ceaun în spatele casei, pus pe pirostrii, în care fierbeau stilourile, cu alte mărunțișuri de caras, ciortănică la palmă, pui de lin, care avea să fie amestecat cu mălai și dat la păsări și la câini. @Alin Mușatescu, auzi?
Cei despre care povestesc, au vite, păsări, nu sunt muritori de foame. Dacă se știe că nu este o perioadă bună pentru prins pește, de ce mai omoară puietul? Lacul Isac era plin de vintire, am încercat să intru în Militarova, imposibil de plase, pe canalul spre Trei Iezere localnicii scoteau vintire cu ciortani la 2 palme, mai mici decât un caras răsărit. Samsarii peștelui din Deltă pun presiuni mari pe localnici, să aducă la cherhanele orice se poate prinde, indiferent de dimensiune.
Îmi pare bine că am apucat să merg cu fiica mea Christiana în Deltă, mă bucur că a prins știuci adevărate și bibani frumoși, am învățat-o să conducă o ambarcațiune, a văzut ce înseamnă frumusețea și sălbăticia Deltei. Am fost de mai multe ori cu Claudia, soția mea, am avut partide de pescuit superbe, am avut parte și de furtuni cu trăznete și fulgere în mijlocul Deltei, de nu știam pe unde să ascundem carboanele și prin ce foișor de refugiu să ne ascundem. Chiar și acele zile cu sperieturi au fost frumoase.
Astăzi, între b-dul Magheru și canalele Deltei sau Dunărea principală nu prea mai este diferență…, sau există o mare diferență, pe Magheru sunt semafoare și sensuri de circulație…
Cineva a spus că cel mai periculos virus al Pământului este omenirea, tot ce atinge omul distruge. Aș vrea să cred că nu se aplică ca o axiomă general-valabilă, dar în cazul românilor din Deltă se aplică cu brio. Îmi pare rău că îmi vând barca, a fost o parte din mine, așa cum eu am fost o parte din Deltă. Am fost…
Să fim sănătoși!
Mangalia News, 11.01.2017. (Mulțumim, Dorian Radu).
