Dacă ar fi să-i datorăm vreunui român dragostea pentru navigația cu vele a nației noastre, acela ar fi Radu Tudoran. Am urmărit cu sufletul la gură, de pe covorul bunicilor, in vacanțele de vară, aventurile lui Anton Lupan și ale echipajelor sale. Mă teleportam la bordul Speranței și ii dădeam si eu o mână de ajutor lui Ismail sa-l dovedească pe Spânu, sau lui Gherasim, să țină timona pe furtună…, ceea ce nu era chiar logic… eu, un năpârstoc, chiar dacă grăsuț, să-i fiu de vreun folos muntelui de om care era Ilarion Ciobanu…
Străbăteam oceanele alături de ei și sufeream împreună de sete în calmul ecuatorial…, sete care m-a obsedat si in această traversadă a Atlanticului, pe care am compensat-o cu un stoc de apă, sucuri și bere mai mult decât suficient chiar si pentru cea mai pesimistă durată a călătoriei.
Am in colecția de titluri pregătită pentru expediție romanul “Toate Pânzele Sus”. Coincidență sau nu, sora mea mi-a aratat ca in ziua plecarii toata familia urmarea “Toate panzele sus”, in cinstea evenimentului. Iar in replică la o postare de-a mea, un prieten mi-a trimis “Un port de la răsărit” <pentru la întoarcere>. N-am avut răbdare până la întoarcere și am început deja lectura. Cartea începe ciudat în stil mai mult bacovian, cu trimiteri spre înclinații bahice mai mult decât marinărești…, pentru ca ulterior să descrie o atât de grațioasă întoarcere spre călătoriile maritime, încât m-am pomenit citind pasaje întregi cu voce tare colegilor mei de echipaj, la rândul lor impresionați.
” — Acum, spunea, mâhnit comandorul Maximov, în locul corăbiilor cu pânze au venit vapoarele, care merg regulat, ca nişte trenuri, şi aşa toată poezia mărilor a pierit. Ce poate să ştie despre mare, cum poate să o simtă, să-i audă glasul, călătorul de pe transatlantice? Dar şi-ar putea el închipui vreodată ce profunzime de simţăminte ţi se nasc în suflet, într-o noapte când te culci la prova, cu capul pe parâme şi etrava tăind valurile trimite până sus, în murmurul ei, cântece pline de vrajă? Şi ce leagăn din copilărie te-a putut legăna mai dulce, decât te leagănă o corabie? Şi când ai mai avut vreodată timpul să priveşti atât, nemărginirea cerului şi s-o înţelegi? Acum, vapoarele străbat oceanul cu treizeci de noduri; nici nu ai timp să te dezmeticeşti, şi te debarcă în altă lume. Acum pe vapor vin telegrame şi se tipăresc ziare. Călătorii nu mai au răgazul să privească marea şi nici nu-şi amintesc de ea, decât dacă e furtună. Altfel stau la bar, sau în saloane, unde vin îmbrăcaţi în haine negre, ca la bal. Căpitanul, doamne Dumnezeule! Ce-a ajuns acum căpitanul!? El umblă bărbierit ca un lord, are veşnic guler scrobit şi cravată neagră, se îngrijeşte de călători ca o gazdă de musafirii săi, patronează călătoria ca pe o reuniune, stă în capul mesei, ţine discursuri şi dansează. Ce-ar mai râde mateloţii mei să vadă un asemenea căpitan!”
Cum să nu rezonezi la asemenea cuvinte, cand ești pe ocean pe o barcă cu pânze de 11 m, la sute de kilometri orice uscat, cu 4000 m de apă sub tine, în a patra zi a călătoriei care poate să dureze mai mult de 21 zile…
– Și când te gândești că Radu Tudoran nu a fost lăsat să plece în nici una din destinațiile descrise de el in Toate Pânzele Sus…, am zis cu regret, amintindu-mi niște informații dintr-un articol. Mai mult, nici filmul nu a fost filmat altundeva decât pe litoralul Mării Negre, in Sulina si Portul Tomis, unde au fost amenajate decoruri care sa imite portul Pireu sau Port Said…
– Cum așa?! Și cum a știut să descrie atât de bine aceste locuri?!
– Imaginația…, dorul de călătorii…, pasiunea pentru explorare si libertate… Uneori o hartă, un atlas sau un glob e suficient. Iată un pasaj din “Un port la rasarit”:
“În lunile de iarnă, blocat in oraselul de la vărsarea Nistrului, ascultând poveștile comandorului Maximov, am făcut un fascinant înconjur al pământului. Am străbătut Pacificul, spre răsărit, după o lungă crucieră în mările Chinei, de la Vladivostok la Nagasaki, cu niponi ageri, buni înotători, buni scufundători, buni marinari; am ocolit pe la răsărit insula Formoza apoi, luând alizeul şi curenţii marini în faţă, cu vântul când într-un bord când în celălalt, am călătorit, între ecuator şi tropic, la insulele Mariane, unde jumătate din echipaj s-a îmbolnăvit de friguri; am ocolit insulele Gilbert, salutându-ne cu marile vase de linie britanice, care patrulau în imperiul Majestăţii sale, iar de acolo am pus capul către sud, spre Tahiti, şi am trecut ecuatorul.
Aşa, în fiecare zi, pe nesimţite, comandorul mă ducea într-o altă lume. Îl urmam fermecat în drumul lui, mai departe, străbătând Pacificul spre sud-est, la Tahiti, de acolo la Tuamotu, la Valparaiso în Chile, unde făceam o lungă escală, la insula Sfânta Ines, unde ne-a prins furtuna şi ne-a rupt arborele artimon, ocoleam capul Horn, ne opream o săptămână în Georgia de sud, să reparăm urmele altei furtuni, pe urmă începeau lungile zile de navigaţie în Atlantic. Când gheaţa de pe Liman începu să trosnească, străbătusem şi Atlanticul şi Mediterana, trecusem prin insulele stâncoase ale Mării Egee, cunoscusem porturi orientale, unde femei vopsite crunt se tocmeau de la distanţă cu mateloţii plecaţi rânjind peste copastie, ajunsesem în Marea Neagră, la Sevastopol. Într-o după amiază ceţoasă de toamnă, luasem iarăşi drumul către sud, şi peste două zile lăsasem şi ceaţa şi toamna, în urmă. Acum navigam prin Bosforul de smarald cu palate albe oglindite în apă, mărginit de dealuri tivite cu măslini, în lungul cărora mergeau dimineaţa asini în caravane, ducând poveri, cuminţi şi resemnaţi. Ne oprisem la Larnaca, în Cipru, unde vinul se bea din chiupuri de pământ, cu fundul rotund, ca să nu se poată lăsa pe masă decât după ce s-a deșertat; aruncasem ancora în portul murdar al Alexandriei, cu mulţimea lui de cerşetori orbi, şi de acolo, după Port Said, apăreau apele ciudat colorate al Mării Roşii, cu legende pline de cruzime”.
Eu, si de fapt noi toți cei din echipajul velierului Cassiopea, am navigat prin Bosforul de smarald cu palate albe oglindite în apă si prin insulele stâncoase ale Mării Egee și sunt exact cum le-a descris, poate doar modernizate de timp si oameni.
Și iată că acum traversăm Atlanticul, pe ruta vechilor veliere: “Go, south, until the butter melts, then west with the tradewinds”! Și tragem de parâme și ridicăm și coborâm vele. Și știm cu tot sufletul că lui Radu Tudoran i-ar fi plăcut să fie cu noi.
– Cred că Radu Tudoran nu mai e să facă această călătorie, se aude o șoaptă.
– Păi și ce, vine răspunsul mai mult in haz marinăresc de necaz, se poate cu o urnă sau ceva… Sau ceva… Sau ceva de-al lui…
Ceva creat de el, unic, pe care să il luam cu noi peste Atlantic.
Un roman… și o nuvela.
Pe care să le citesc atunci când ies din cart, pe punte sau in cabina, in gând sau uneori cu voce tare…, să ne minunam cât de exacte au fost descrierile sale, chiar doar imaginate.
Și să nu uit că datorită lui sunt azi aici, pe un velier, traversând Atlanticul, din insulele Canare, in Caraibe.
Îți dedic acestă traversadă ție, cu ochii un pic umezi, probabil din cauza ceței de la răsărit… Cart bun înainte, Radu Tudoran!
Ovidiu Drugan, ziua a IV-a din traversada Atlanticului.
Start #ARC2017 #CassiopeiaTeam pana in Santa Lucia ne puteti urmari pe aplicatia YB Races.
