Florian Marin, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere din România, a vorbit într-un interviu acordat cotidianului regional “Cuvântul Libertăţii” despre legea salarizării unitare, despre transferul contribuţiilor sociale de la angajator la angajat începând cu 1 ianuarie 2018, despre mişcarea sindicală şi importanţa ei într-o societate democratică şi, nu în ultimul rând, despre populaţia inactivă din ţara noastră, în contextul în care România este pe locul al doilea în Uniunea Europeană în privinţa procentajului de populaţie inactivă, peste 34%, imediat după Italia.
Este nevoie în România de o mişcare sindicală puternică?
Eu cred că este nevoie de o mişcare sindicală puternică nu numai în România şi nu numai în 2017, în orice sistem politic şi implicit economic avem nevoie de o mişcare sindicală consolidată pentru a reda aceea pace socială de care orice societate are nevoie pentru a funcţiona. Dacă ne uităm şi la modelul sindical din vest, există sindicate, poate nu la fel de influente, dar sindicatele din vest operează cu instrumentele capitalismului. Noi, în România nu avem un capitalism chiar atât de bine, nu avem o cultură socială axată pe zona aceasta a capitalismului. Avem un hibrid, dar transformările prin care trece societate în acest moment, poate că ar fi fost mai uşor de gestionat dacă mişcarea sindicală era o idee mai consolidată. În acest moment, mişcarea sindicală suferă, iar raţiunile pentru care ne regăsim în această situaţie vizează un cumul de factori, şi din interior dar, şi din exterior.
Să înţelegem că există interese în ceea ce priveşte mişcarea sindicală? Are cineva un interes să avem o mişcare sindicală slabă?
Există interese ca mişcarea sindicală să fie slăbită. Dacă piaţa forţei de muncă suferă profund este că şi paleta de activităţi pe care a oferit-o mişcarea sindicală angajatorilor şi pieţei unice a fost una extrem de redusă. În 2007, când România adera la UE, acest lucru a generat o serie de schimbări la nivelul modului în care administrăm pieţele şi aici ne referim la piaţa muncii. Şi dacă ne uităm la modelul sindical, sindicatele şi-au asumat la intrarea în UE mai mult decât un procent de reprezentare a salariaţilor, discutăm de politici publice, discutăm de politici sociale, discutăm de armonizarea cererii cu oferta pe piaţa forţei de muncă, dar şi modul în care administrăm piaţa forţei de muncă, pentru că sindicatele sunt parte. Tot ce înseamnă proces de dezvoltare locală, urbană sau rurală, sindicatele trebuie să fie parte. În acest moment, din punctul meu de vedere, există un deficit acut de a înţelege rolul pe care mişcarea sindicală îl are în transformarea societăţii şi ceea ce vizează progresul social.
Avem o legislaţie flexibilizată, dar administrăm centralizat
Dar în mediul privat cum este mişcarea sindicală…?!
Cu siguranţă mai slabă decât în mediul public. Însă, situaţia mişcării sindicale din mediul privat… şi vă vorbesc în calitatea unui lider care are sindicate numai în mediul privat, este diferită şi asta pentru că există diferenţe structurale de reprezentare. De exemplu, avem o companie reprezentată de un fond de investiţii, o alta în care există un patron sau o altă firmă în care există un număr mai mare de acţionari sau ponderea anumitor variabile în procesul de reprezentare e diferit. De exemplu, un fond de investiţii care are o marjă de profit pe care o livrează conducerii nu iasă din ea, pe când cu un patron care deţine respectiva companie, altfel negociezi, pentru că acolo este o marjă de flexibilitate mai mare. Sindicatele, pe lângă faptul că au nevoie de o profesionalizare masivă, au nevoie şi de înţelegerea reală a capitalismului, ca să sindicalizezi mediul privat, trebuie să ştii cum funcţionează mediul privat. Să ştii ce e aia piaţă, ce este o prognoză la nivel de piaţă, ce e aia geopolitică, care sunt indicatorii de la nivelul companiei, diversitatea de indicatori a crescut foarte mult, nu ţine doar de productivitate sau de creşterea economică. De exemplu, PIB-ul nu mai este un indicator relevant. Şi atunci procesul de reprezentare a muncitorilor ajunge să fie unul superficial…
Care este motivul unei astfel de sindicalizări la nivelul mediului privat?
Legislaţia este motivul. În 2011 s-a modificat legislaţia muncii, noi am mers pe un sistem promovat la aceea vreme la nivel european, în special pe zona Europei de Est, pe flexibilizarea pieţei muncii. Numai că România are o problemă majoră. Avem o legislaţie care promovează flexibilitatea, dar, instituţiile publice, care intervin în relaţia dintre angajat şi angajator, cum ar fi ITM, ANOFM, etc şi care administrează piaţa muncii, au o abordare centralizată. Adică, avem o legislaţie flexibilizată, dar administrăm centralizat. Şi atunci nu ai cum să ai o performanţă în piaţa forţei de muncă şi să livrezi o corelaţie între cerere şi ofertă, şi asta pentru că se greşeşte structural. Legislaţia nu le-a mai permis foarte mult entităţilor sindicale. De exemplu, pentru formarea unui sindicat ai nevoie de 15 angajaţi care lucrează în cadrul aceluiaşi angajator. Câte companii din România au peste 15 salariaţi ? Sunt foarte puţine, sub 8% din numărul total. Ca să ai o sindicalizare în mediul privat, trebuie să-ţi permit şi legislaţia. Protestele acelea voluminoase nu se mai pot face, pentru simplu motiv că numărul de zile pentru activitatea sindicală conform legislaţiei din 2011 a scăzut foarte mult. Posibilitatea să scoţi omul din producţie a scăzut de asemenea foarte mult. Şi astfel, eşti pus în imposibilitatea să realizezi un protest.
E bine că precizaţi toate aceste aspecte, am auzit recent întrebându-se de ce nu mai sunt acele mitinguri puternice, cu zeci de mii de oameni în stradă…
Citiți articoul integral aici: cvlpress.ro, 16.10.2017.
