ZIUA de Constanta: Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea – Stephan Eleutheriadis. Autor: Aurelia LĂPUȘAN.
„În Mangalia, totul se exprimă prin tăcere; şi formele, şi timpul, şi marea chiar; aici vezi transparenţa lumii şi infinitul, aici stai de vorbă cu Dumnezeu“. (Stephan Eleutheriadis).
Arhitect şi pictor, născut la 22 septembrie 1922, la Mangalia, a trăit cei mai mulţi ani în Brazilia. „Eu am venit pe lume în casa bunicilor Haralamb şi Paraschiva Theoharidis, unde mica noastră familie ocupa o cameră din cele şase. În această cameră se desfăşura toată gama vieţii noastre: dormitor, salon şi bucătărie“, povesteşte, în romanul autobiografic „Fiul ceasornicarului“, apărut în 2011, la Bucureşti, la Editura Omonia. Şi tot de acolo: „Pe vremea copilăriei mele, între 1922 şi 1930, Mangalia era un orăşel cam de vreo 4.000 de locuitori, uitat într-o margine de lume, pe care puţinii sezonişti care veneau vara îl căutau pentru rafinatul peisaj de o originalitate ce încânta pe pictori, scriitori, poeţi şi o clasă de intelectuali români“. Şi în alt loc: „Am crescut învăluit de cer, vânt, nori, mare şi hoinărind pe câmpuri cu grâu, porumb, floarea-soarelui şi bostănării. Liniştea şi seninătatea acestor privelişti m-au pătruns pe nesimţite în timpul primei mele vieţi şi osmotic mi-au vaccinat fiinţa şi nu m-au părăsit. Le simt plăcuta lor greutate până astăzi, când scriu aceste rânduri, cu vârsta mea de peste optzeci de ani, şi le-am aşternut pe pânzele mele inspirate şi dedicate oraşului meu natal, Mangalia, copilăriei mele şi mangalioţilor orfani, spulberaţi în lumea întreagă, căutându-şi, în vitregia lor, o nouă identitate“.
A urmat cursurile Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti în timpul războiului. În paralel, a făcut cursuri de pictură cu Paul Miracovici; frecventează atelierul lui Ştefan Constantinescu de la Băneasa; ia consultaţii cu arhitectul pictor George M. Cantacuzino şi cu sculptorul Mac Constantinescu.
„În vara anului 1943, am început să pictez acuarele cu peisajul mangaliot, cu o expresie realistă şi «cam naivă», după aprecierile discrete ale lui Lucian Grigorescu şi Ion Musceleanu. Aceştia, în spatele meu, au asistat pentru câteva minute, în tăcere, în timp ce lucram la un peisaj, aşezat pe iarba unei margini de stradă fără trotuar. Era pentru prima dată când pictam un peisaj, dintr-o pornire spontană atras de culoarea lui şi dintr-un impuls instinctiv care în expresia lor «naivă» au fost totuşi apreciate de colegii mei de facultate, în toamnă, când m-am întors la Bucureşti. Interesul meu pentru pictură începea să crească“.
Un rol important în succesiunea anilor de Bucureşti în plin război l-a avut familia Ciulei, în casa căreia, de altfel, a petrecut câţiva ani frumoşi, mai târziu colaborând cu regizorul Liviu Ciulei la realizarea unor decoruri comandate lui.
Amintirile din care se compune autobiografia lui Stephan Eleutheriadis, deşi scrise în 2004, sunt clare, selectate din viaţa oraşului, a ţării, din întâmplările dureroase ale războiului, presărate cu propriile fapte de copil şi adolescent. O memorie exactă ca o oglindă în care, alături de el, ne răsfrângem toţi, pe rând.
Ca arhitect, lucrează angajat la IPC, cu lucrări la diverse obiective din Mamaia, Poiana Braşov, Canalul Dunăre – Marea Neagră. Sufocat de umilinţe şi dezamăgiri, cere să emigreze în Grecia, „într-o lume unde există libertatea de a muri de foame“, după cum le-a motivat ofiţerilor care au încercat să-l oprească să plece. Este arestat, supus interogatoriilor, ţinut în celulă 52 de zile. Rezistă torturii şi presiunii şi nu cedează. La 29 de ani începea o nouă viaţă.
Scria, la apusul vieţii: „În toate peregrinările mele prin lume, am căutat mereu o Mangalie. Nu l-am mai găsit niciodată şi nici n-o să-l mai văd, pentru că oraşul a fost asasinat în mod cinic şi pervers. L-am pictat şi l-am desenat in loco şi din memorie pentru a arăta lumii poezia şi lirismul lui. Era singurul orăşel de pe ţărmul Mării Negre, din România, cu vestigiile trecutului şi cu înţelepciunea timpului depuse pe zidurile de piatră, pe acoperişuri de olane, pe străzile prăfuite şi pe oameni. A apărut ca ierburile de pe câmpuri, ca o poezie laică, ca omul pe pământ şi parcă era înfipt în timp de la începutul lumii, cu peisajul lui lapidar, unic şi autentic creat de nevoile oamenilor. Tot acest tezaur, cu toată inocenţa lui, a fost sacrificat de obtuzitatea efemerului regim comunist, care, timp de patruzeci şi cinci de ani, a bântuit peste ţară, sacrificând valoroase monumente istorice, începând cu Mangalia, primul asasinat urban“.
Vă invităm să citiți articoul integral în ziuaconstanta.ro
Autor: Aurelia LĂPUȘAN, 02.10.2017.
