Statuetele de tip Tanagra sunt acele figurine din lut ars al căror nume a fost dat de statuetele descoperite pentru prima dată, în anul 1870, în necropolele de la Tanagra – o localitate aflată în regiunea Beoţia din Grecia. Statuete asemănătoare cu cele descoperite la Tanagra au fost confecţionate şi în atelierele cetăţii Callatis, în perioada elenistică, şi sute de astfel de statuete au apărut întâmplător sau în timpul cercetărilor arheologice sistematice şi preventive, îndeosebi în secolul al XX-lea. Ele reprezintă: personaje umane întregi, busturi sau doar capete, zeităţi, eroi, figuri mitologice, copii, jucării, animale, măşti de teatru etc.
În preistorie, statuetele au fost utilizate în cadrul ceremoniilor religioase, dar, începând cu epoca greacă şi, mai ales, în epoca elenistică, ele aveau scop decorativ în locuinţele pasionaţilor de artă, puteau fi găsite în temple sau erau folosite ca inventar funerar. În general, statuetele reprezentau femei elegante, nobile sau dansatoare, ale căror veşminte erau drapate şi viu colorate. De asemenea, statuetele mai reprezentau: efebi (tineri care urmaseră un fel de serviciu militar în Grecia antică), figuri de bărbaţi, copii, dar şi jucării pentru copii. Statuete de tip Tanagra au fost descoperite în întreaga lume greco-romană, de la Atena şi Anatolia până în Egipt şi Cirenaica. În cetăţile greceşti, figurinele au circulat încă din perioada arhaică, iar în perioada elenistică cetatea Callatis a devenit un centru de producţie, în care se confecţionau astfel de statuete.
În necropolele oraşului Tanagra s-au descoperit câteva sute de mii de statuete, localitatea devenind patria coroplasticii elenistice. Figurinele se caracterizează prin: siluete graţioase, veşminte drapate, coafuri deosebite, culori variate şi atribute precum umbrele, pălării de soare etc. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, devenise o modă colecţionarea de statuete de tip Tanagra şi mulţi diplomaţi români şi oameni înstăriţi care au vizitat Grecia au achiziţionat figurine şi le-au adus în România.
Prima carte apărută în ţara noastră, intitulată Statuetele de lut din Tanagra şi în special cele din colecţia Esarcu de la Atheneul Român din Bucuresci, a fost publicată în anul 1894 de către Aurelia M. Bragadir. Aici nu apare însă nicio informaţie despre statuetele de la Callatis, întrucât acestea încă nu erau cunoscute în România. În lucrare sunt prezentate, cum se arată şi în titlul cărţii, şi cele 21 de statuete pe care Constantin Esarcu, ministru al României la Atena (pe la 1880), le-a cumpărat din Grecia şi le-a donat Ateneului Român.
Începând cu secolul al VI-lea a.Chr., în locul statuetelor pline au început să se confecţioneze statuete cu ajutorul tiparului, ceea ce a permis multiplicarea lor. Cele mai vechi statuete de tip Tanagra au fost datate în secolul al IV-lea a.Chr. Tiparele din argilă, realizate de meşterii din Beoţia, au ajuns în toată Grecia, în Pontul Euxin, dar şi în Egipt şi Asia Mică – în teritoriile pe care grecii le-au cucerit şi în coloniile pe care ei le-au întemeiat.
Dacă la început meşterii din colonii importau tiparele din Tanagra şi doar turnau argila în acestea, ulterior ei şi-au confecţionat tipare proprii, adăugând particularităţile locurilor şi ale locuitorilor zonelor respective. Arta confecţionării statuetelor de teracotă înregistrează cea mai mare dezvoltare în perioada anilor 330 – 200 a.Chr. În secolul al IV-lea a.Chr., meşterii creatori de statuete ajunseseră deja la un rafinament artistic deosebit. Prin forme, expresivitate, redarea corpului în mişcare şi prin pictarea figurinelor cu diferite culori, artiştii s-au făcut remarcaţi în societatea acelor vremuri.
Vasile Pârvan, supranumit „părintele arheologiei româneşti“, în lucrarea Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării, în capitolul „Ateliere de artă din Daco-Sciţia“, notează următoarele: „La Callatis (Mangalia) s-a găsit în 1915 întreaga fabrică a unui meşter de chipuri de lut, şi, cu tiparele antice, noi am putut îndată turna idolii, ca să-i vedem aevea. Din nenorocire, în vremea răsboiului s-a pierdut şi această neaşteptată moştenire dela cei vechi, şi prilejul rar, ce-l avusesem, de a ne da seamă de gustul Greco-Romanilor din Sciţia, cari, din multe tipare, ce se găseau în Miazăzi, aleseseră tocmai pe acelea dela Callatis, s-a risipit, poate, pentru totdeauna“.
Vă invităm să citiți articolul integral semnat de cercet. șt. dr. Sorin Marcel COLESNIUC în ziuaconstanta.ro, 13.09.2017.
