Are o voluptate a scrisului şi a verbului netulburată de trecerea anilor. Vocea i-a rămas tânără, arătând în cascade stările pe care le trăieşte. De bucurie, împlinire, griji şi speranţă. O tinereţe interioară, un suflet generos, o modestie fără margini. Greu să o caracterizezi în câteva cuvinte pe doamna Florica Cruceru, cea care scrie de zeci de ani istoria culturală a Dobrogei, vrăfuind în bibliotecă, unul după altul, volumele de istorie a plasticii locale, dicţionare de personalităţi, cataloage de muzee, colecţii, istorii culturale.
În 2006, pe proaspăt ieşitul din tipar „Artişti dobrogeni“, adnotat modest „un dicţionar şi mai mult decât atât“, autoarea ne oferea în autograf „o mică filă din istoria culturală a Dobrogei“. De fapt, o carte de referinţă despre creatorii de frumos ai Dobrogei, rămaşi, iată, neuitaţi prin munca acerbă a documentaristului atât de meticulos, responsabil şi serios care este Florica Cruceru.
Bilanţul creator al femeii nonagenare este impresionant: peste 20 de monografii, sute de articole, cronici, recenzii, răspândite în presă, expert în artă românească modernă. „Artele plastice în Dobrogea“, „Artele la malul mării“, „Artişti dobrogeni“ sunt lucrări de referinţă, scrise lejer, publicistic, cu matură chibzuinţă evaluatoare, presărate cu inserţii tehnice, cu fragmente din cronicile de presă. Sunt aduse în prim-plan biografii de artişti dobrogeni sau care au iubit Dobrogea, punând la baza tuturor aserţiunilor sale o cultură solidă, mult discernământ, un simţ special al frumosului şi al socialului.
[…]
S-a născut la 20 octombrie 1926, în satul Mănăstirea, Călăraşi, dar s-a stabilit la Mangalia când avea doar şase ani. Pentru ea, Dobrogea rămâne acel spaţiu care i-a absorbit viaţa, munca, dragostea şi prin tot ce a făcut i-a arătat recunoştinţă şi admiraţie, dar mai ales i s-a simţit datoare să-i perpetueze cultura, memoria, civilizaţia.
Şi dintre toate locurile dragi ale Dobrogei, pe primul loc se află Mangalia, „reperul privilegiat al copilăriei şi al adolescenţei mele. Eu aparţin Mangaliei prin faptul că am trăit acolo din pruncie. Tata, Radu Pospai, a fost secretarul Preturii. Pe mama a chemat-o Maria Roşculeţ şi a făcut parte din marea familie a oraşului, crescând chiar în casa unchiului său, primarul Roşculeţ. La mătuşa Roşculeţ în casă veneau şi mâncau toate personalităţile vremii. Apoi, aceasta avea un alt fiu, Nicolae Roşculeţ, a fost şi el primar, a murit la Canal.
Vila Roşculeţ există încă. Aici veneau la masă Steriadi, Lucian Grigorescu, Ghiaţă, Şirato, Birlic. Noi, copiii, ne amuzam copios de ghiduşiile marelui artist comic. Veneau Agripina Macri şi cu Victor Eftimiu, stăteau la vila Vestinian. Grupul nostru era condus de Vitanidis, cu care făceam teatru, jucam scene din Molière, Sheakespeare, Caragiale. Printre noi se afla şi Elena Vicică, cea care a fost apoi, timp de 30 de ani, dirijoarea corului de copii Radio, cu mari premii, cu mari succese în plan internaţional.
Eu am învăţat la cea mai veche şcoală a oraşului, cea din cartier. În anii ’33, era una singură şi pentru băieţi, şi pentru fete. Tot ce s-a făcut a fost ulterior acestei date. Liceul a fiinţat ca gimnaziu peste drum de geamie, în casa unuia dintre fraţii Aldea.
Mangalia – tărâm iubit, un oraş foarte pitoresc şi foarte hazos. Viaţa era foarte ieftină, cu oarece confort, casele oamenilor de condiţie medie erau foarte bine îngrijite, străluceau de curăţenie. Localitatea era mai mică decât Balcicul, mai adunată, avea un pitoresc special. Aici era locul de vacanţă al scriitorilor, al poeţilor, al pictorilor. Dintre pictorii din perioada interbelică cu cea mai multă pictură făcută despre Mangalia se numără Ţuculescu, Petraşcu, Tonitza, Şirato, Dimitrescu şi mulţi alţii. […]
Vă invităm să cititi articolul integral în ziuaconstanta.ro
Autor: Aurelia Lăpușan, 21.08.2017.
