Dragă Ștefane,
Te plângi că s-a pierdut Mangalia ta? Şi eu. Adevărat că n-am cunoscut-o decât vara, dar destul de lungă vreme; aveam şase ani când am venit acolo prima dată. Eram cu mama şi fratele meu, trenul ne lăsase la Constanţa, pe atunci nu ajungea la Mangalia. Am închiriat un taxi împreună cu unul din feciorii lui Constantin Moisil, istoricul, prieten al bunicilor mei. Ce frumoasă era toată Dobrogea, ce curată. Îmi stăruie de atunci amintirea imaginii impresionante a mării, albastră, imensă, pe care o vedeam prima oară. Îmi stăruie şi mirosul câmpiei, şi frumuseţea ei, presărată cu maci roşii. La Mangalia am stat în casa în care locuiau doi copii, Leli şi tasului, sigur îi cunoşti, erau de vârsta mea şi a fratelui meu. Am luat lecţii de înnot cu “domnu Dan”, la unul din pontoanele digului cel nou; îmi lega pe mijloc o cameră de bicicletă legată cu o sfoară, pe care o ţinea el în mână. […]
Plaja Mangaliei era mare, curată, cu nisip mărunt, ieşeai din apă şi te întindeai direct pe nisip. Am trecut anul trecut pe la Mangalia, nimeni nu se mai punea direct pe nisip. Trebuie să ştii că nisipul de azi, adus de nu ştiu unde, are o compoziţie aparte, un amestec cu nisip, dopuri de la sticlele de bere sau de Coca, coceni de porumb, sâmburi de piersici şi de prune, coji de seminţe şi multe altele. “Neamu prost” nu se bucură de mare dacă nu bea multă bere şi nu face baie pe jumătate beat, roşu la faţă şi pe cale să se înnece. (…)
Digul cel nou există şi astăzi. Înainte vreme mă duceam pe cel turcesc, în parte ruinat, să pescuiesc. Mă duceam şi la cel genovez, scufundat, pe care puneam dimineaţa o sfoară lungă cu 15-20 de cârlige şi la prânz aveam o duzină de guvizi de mâncare.
Mă uit la desenul tău cu strada cea mare, văd brutăria. Ce frumos mirosea pe la 6 după-masa pâinea proaspătă scoasă din cuptoare! Ceva mai sus era o iaurgerie, se vindea iaurt de oaie pus în străchinioare de lut. Se mai vindea în străchini mari un iaurt pe care îl luau cu o lingură plată; tremura iaurtul, dar nu se risipea. Lângă cofetăria lui Amet Izet din desenul tău era parcă şi un mic magazin de bijuterii orientale, probabil culese prin oraş sau prin satele din jur.
Când coborai scara mare ce duce şi azi la digul nou, era pe stânga o cafenea; după masa la Delureanu tot grupul de artişti se ducea la cafenea şi comanda cafele, turceşti desigur, dar comenzi cu detalii: “mie îmi dai cu o jumătate de lingură de zahăr şi trei sferturi de linguriţă de cafea”, etc etc, adevărat ritual-întrecere ieşit din imaginaţia lor bogată. Patronul îi asculta, dădea la o parte perdeaua de la bucătărie şi striga nevestei “6 cafele la domnii”. Ştia că “domnii” glumeau, sau poate nu ştia, dar nici nu-i lua în serios. Cafea făcută aşa cum trebuie, pe plită, nu pe foc, nici la gaz.
Prin ’42 se săpaseră tranşee de-a lungul ţărmului, “dacă cumva debarcă ruşii?”. Am găsit scormonind pe acolo multe fragmente de amfore. Comandantul grănicerilor era un prea simpatic colonel cu nume de francez levantin; comandantul flotei ce trăgea dinspre mare cu gloanţe oarbe era un prea simpatic comandor, cumnat cu colonelul. După “luptă” se făcea pace, atacatorul şi apărătorul, împreună cu prietenii, luau masa la Delureanu.
Pe malul cel înalt ce mergea de-a lungul plăjii erau câteva vile aparţinând unor oameni care nu erau mangalioţi; ce frumuseţe să vezi o furtună pe mare de la înălţimea aceea! Una din ele era a familiei Faraudo, cel mai renumit florar din Bucureştii secolelor al 19-lea şi al 20-lea. Bunicii mei francezi din partea tatălui erau prieteni cu familia Faraudo, care avea un nepot de vârsta fratelui meu, care nepot avea un măgăruş şi o cotigă cu două roate cu care ne plimbam. Odată terminată plimbarea, măgarul lua două pe spate şi rătăcea pe câmp, unde se hrănea cu ce se găsea. Tot atunci aflasem de un tătar care spunea că ştie unde găsim bani din antichitate, dar numai el a găsit bani, că i-am dat noi bani pentru informaţie, fără să apucăm să verificăm dacă ce spunea era sau ba adevărat.
Dar mormintele din spatele gării ţi le aminteşti? Fiecare ridicătură ascundea un mormânt; ce vor fi făcut cu ele când au netezit locul? Prin ’64, trecând pe un câmp vecin cu oraşul, am văzut un tractorist care ara şi de fiecare dată când trecea peste o ridicătură ieşeau la iveală urme ale celor de altădată, probabil tot un mormânt.
Ce a mai rămas din vechiul oraş, cel al anilor dinainte de război? Câteva case, sus, aproape de piaţă, printre ele şi casa doameni Karabataki, la care locuisem într-un an. Le recunoşti pentru că sunt acoperite cu olane arcuite mediteraneene, pe care nu le ştiu în alte părţi ale ţării noastre. Câteva case de altădată locuite de tătari sunt în picioare; au şi acum cei mai buni pepeni galbeni. Dar moscheea, ce bucurie că n-a fost distrusă! E ascunsă printre clădiri noi şi fără îndoială este singura care merită să fie vizitată, ca şi cimitirul ei.
Să spun că nimic nu e bine din ce s-a făcut? N-aş spune-o, dar tare s-a mahalagizat şi lumea şi oraşul. Cât despre poezie, n-a rămas nimic. O “atmosferă” poetică nu se construieşte cu boldozerul, aşa cum spui şi tu. Câţiva din macii roşii de altădată se mai ascund printre gunoaiele interminabile sau printre şine de tren şi îmi răscolesc amintirile.
Se spune că de la o anumită vârstă cele din trecut îţi par mai frumoase decât au fost; poate, dar e sigur că pe malul mării s-a înstăpânit murdăria şi mitocănia.
Au fost prea mulţi şi prea dintr-o dată oameni veniţi de la ţară, deveniţi peste noapte orăşeni. Ţăranii aveau demnitatea lor, mai ales acolo unde nu se amestecaseră orăşenii. Ajunşi la oraş, puţini au devenit orăşeni, cei mai mulţi au devenit mahalagii. Mersul la mare a devenit o modă ce ţine de “standing”. Cu plăcere să faci revelionul la mare! Vin din toată ţara, se îmbată, sparg sticle pe şosea, devalizează hotelurile; un chef de care să-ţi aduci aminte, şi totul se termină la poliţie. Poezia de la mare? Ce mai vrea să zică asta?
Aş spune încă multe, dar mai bine tac.
Te îmbrăţişează,
Paul H. Stahl.
(Scrisoarea etno-sociologului Paul H. Stahl, adresata arhitectului și pictorului Stephan Eleutheriades).
Surse: Silvana Cojocăraşu: Mangalia, vârsta de aur: reconstituiri din patrimoniul memoralistic (XXI), din studiul „Callatis, legenda Mării Negre”, în „Alternativa”, Canada, anul 10, nr. 114, aprilie 2013, rubrica „Studii Pontice”;
Silvana Cojocăraşu: Cantabis, poezii ilustrate, ISBN 978-973-009-314-8, 2010.
Vă invităm să citiți și serialul MANGALIA – TOP 20. Iar acolo, mai multe imagini din Mangalia interbelică, în episodul 3 – Arte plastice și pictură și Mangalia văzută și descrisă de Stephan Eleutheriades în episodul 13: Scriitori-din-Mangalia-despre-Mangalia.
Mangalia News, 02,07.2017.
