Dragii mei,
Va scriu din vacanta, din frumoasa statiune Mangalia. Unde am descoperit cum sa faci din suberek fericire, din bere sublim si dintr-o plimbare pe langa plaja, seara, sensul vietii.
Cat vezi cu ochii, nici un zambet. O mare de figuri intunecate (ca nu toata lumea a aflat de SPF 50) se invarte incet, precum caii la manejul circului, pe aleea de langa plaja Saturn, spre Venus si inapoi.
Spre deosebire de vilegiaturisti, caii stiu mai multe despre conditia lor. Stiu ca sunt dresati, stiu cine e dresorul si mai stiu (ok, poate nu sunt siguri de asta) ca la final vor ajunge salam. Oamenii insa, isi mai fac iluzii.
Ei cred ca sunt in vacanta.
Ii ajuta si mediul. Pe marginea drumului sunt tarabe care vand toate obiectele la care omenirea s-a putut gandi ca ar putea sa dea de lucru copiiilor inca 5 minute, cat sa nu puna nici o intrebare la care maturii care ii duc de mana oricum nu au raspuns. Bentite cu led-uri, mingi cu led-uri, pompoane in forma de fluturas cu leduri mov si roz, bastoane, creioane, sepci de marinar si sepci pur si simplu. Cu led-uri.
In caz ca n-ati recunoscut locatia, va fac un update: vacanta romanului obisnuit. Pauza dintre doua iaduri, cel casnic si cel de la serviciu. Purgatoriul inselator, care te lasa la capatul celor 8 zile regulamentare cu cardul gol, capul idem si sotia cu un motiv in plus de divort. Nu, nu esti tu. Asa o sa-ti spuna.
M-am trezit in locul asta acum cateva zile, dupa ce-am gresit o alee. Am intrat in el pe bicicleta si-am ramas captiv, in vreme ce suvoiul uman trecea pe langa mine detestand evident tentativa mea de a fi diferit. Oamenii veneau dinspre Mangalia, unde nu e nimic de facut si se duceau spre Venus, unde nu e nimic de sperat. Intre aceste doua certitudini, oamenii se plimbau oricum, mintindu-se, la fel cum Columb isi mintea oamenii in Marea Sargaselor ca mai e un pic. Inca un pic si ajung intr-un loc misto, in care se intampla ceva.
Dar ce?
Nici eu si nici ei nu stim. Si pana atunci mergem si cascam gura. Pe dreapta, la restaurantul traditional cu sarmale, canta Trupa lui George Cutare, vesnic indatorata unor muzicieni adevarati si morti intre timp, care i-au lasat mostenire partiturile si versurile dar nu si vocea. George insa nu stie asta si nici eu nu-i spun. Mai ales ca nici nu m-ar auzi: la cat de tare canta, probabil ca si delfinii pot fredona deja cateva bucati.
Dar nimeni nu e suparat, mai ales ca nu apuci sa surzesti: suvoiul uman te duce mai departe. Inca 100 de metri si ai terasa cu ansamblu folcloric si ring de dans, unde in mijloc s-a format deja o hora. Tot de oameni fara zambete, tinandu-se unii de altii, seriosi, cu exprienta. Astia sunt mai batrani si stiu deja: vacanta nu e despre distractie. Vacanta e despre bifarea obligatorie a catorva puncte.
Plaja. Porumb fiert. Prima bere. Pranz. Mici. A doua bere. Inca un pic de plaja. Scatoalce la copii. A treia bere. Dialog formal cu nevasta “Eu cred ca n-are cum sa fie mai ieftin la bulgari”. Mai ieftin. Sau mai scump. Sau mai murdar, nu e o gama larga de preocupari. Si-apoi inca o bere. Si plimbarea de seara, obligatorie, cu copilul de mana, spre orizontul intrezarit undeva in constiinta fiecaruia, dar despre care nimeni nu vorbeste.
Orizontul adevarului ca vacanta asta e naspa.
In vacanta asta e prea mult zgomot, prea putin sens, prea multa durere pe care omul nu poate nici macar s-o recunoasca.
Durere? De unde, la Saturn? La Venus? Intre atatea solutii de a obtine placere, de la clatitele cu ciocolata si pana la suberek-ul din piata din Mangalia? De la…
Continuarea, aici: lucianmindruta.com/2016/08/08/vedere-de-la-mare/
