După ce o lungă vreme a fost antrenorul lotului naţional de elevi olimpici la matematică, Prof. Dr. Florian Colceag se dedică acum educaţiei de excelenţă, în calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei IRSCA Gifted Education.
L-am găsit la un frumos capăt de lume (în grădina sa din Mogoşoaia) şi la un trist capăt de răbdare. Contribuţiile sale la Legea Educaţiei datează din perioada candidă a înfiinţării IRSCA, pe când spera că are suficient capital de experienţă şi prestigiu încât să poată schimba sistemul.
Cum îi pregăteaţi pe olimpici? Îi învăţaţi doar matematică?
Îi învăţam şi matematică, dar îi învăţam mai ales să gândească. Era inutil să înveţe colecţii de probleme încărcându-şi memoria, în loc să-şi încarce bagajul de unelte cu care să atace problemele. Deseori cream pe loc probleme de foarte mare dificultate, cu multe fire logice. Ei spuneau că mergem dincolo de fundul peşterii. Am scos vreo 300 de matematicieni de performanţă, care acum sunt cercetători, profesori universitari, experţi care pot optimiza sisteme.
Am înţeles că nu consideraţi întâmplătoare slaba calitate a învăţământului românesc.
Este la comandă! Eu mă lovesc din ce în ce mai des de ceea ce aş numi «sindromul multinaţionalelor». Părinţii, din lipsă de alternative, că economia noastră e dusă, se angajează la companii multinaţionale unde muncesc până uită de ei şi de copiii lor, iar banii sunt folosiţi ca să angajeze bone; copiii sunt extrem de frustraţi, pentru că lipsa afectivă şi intelectuală a părinţilor nu poate fi suplinită. Pe de altă parte, părintele ajunge să fie distrus moral. După o vreme, multinaţionala îi mănâncă sufletul şi se revoltă, nu mai vrea,nu mai poate, se îmbolnăveşte.
Iar copilul nu mai vede alt univers în continuare decât al multinaţionalei. Şi atunci, ca să nu mai existe nici o altă şansă, intervine sistemul de educaţie. Copilul trebuie să ştie că este prost, că este incapabil, că este tolerat. El trebuie să fie bucuros că trece clasa. I se explică faptul că este prost prin sistemul de olimpiade şi concursuri în care întotdeauna subiectele depăşesc limita posibilităţilor vârstei, astfel încât doar o parte mică dintre ei să aibă succes, ceilalţi să se considere nişte rataţi.
Este un sistem mutilant, pentru că nu pleacă de la realitatea vârstei şi a intereselor, domeniilor de cunoaştere de care sunt ei interesaţi. Nu pleacă pe ideea de dezvoltare a personalităţii copiilor pentru că multinaţionala n-are nevoie de personalităţi: ea are deja o cultură de companie în care angajatul se înregimentează.
Şi atunci, de ce se simt indezirabili pe piaţa muncii?
Şcoala nu-i pregăteşte pentru piaţa muncii. Nu-i pregăteşte pentru nimic, de fapt. Ei nu învaţă din istorie, învaţă istorie, adică sunt puşi să memoreze date, nu să interpreteze fapte şi fenomene; nu sunt învăţaţi să gândească, să vadă cum se pot utiliza experienţele. Ei nu învaţă matematică sau ştiinţă aplicativă, ci teoretică şi abstractă. Dovada că nici noi nu aplicăm nimic nicăieri este că avem o economie care se prăbuşeşte. Şcoala nu pregăteşte copilul să aibă spirit antrepreno-rial şi nu-l învaţă să aibă un comportament social adecvat.
Cât despre profesori, în loc să se ocupe de copii, sunt puşi să scrie maldăre de hârtii justificative, metri cubi de rapoarte… Nu le citeşte nimeni. Pe de altă parte, fiind călcat în picioare, profesorul calcă şi el în picioare elevul. Şi când apare câte un copil mai răsărit, nu că nu-l sprijină, dar dă în el cât poate, să-l turtească, să-l niveleze.
Poate că se şi panichează, pentru că nu ştie să lucreze cu un astfel de copil.
Păi nu ştie să lucreze, pentru că profesorii buni au rămas puţini în învăţământ. Învăţământul actual e populat cu foarte mulţi oameni care n-au avut altă şansă să-şi găsească un post bine plătit. Sunt frustraţi şi evident că nu se dezvoltă profesional.
Cum am ajuns aici? De ce n-am reacţionat mai demult?
Cititi continuarea AICI. 19.01.2015
