Cine îi protejează pe copiii-cerşetori din Mangalia?

Sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor, dar şi ale locuitorilor Mangaliei, de câţiva ani, cerşetoria, mai ales cea infantilă, a atins cote alarmante. Armate de copii, deveniţi milogi de meserie, sub oblăduirea celor ce le-au dat viaţă şi care, practic, trăiesc pe spinarea lor, au luat cu asalt zonele comerciale ale oraşului. Sub privirile mai mult decât îngăduitoare ale autorităţilor locale.

„Tanti, când ieşi din alimentară, îmi iei şi mie o pâine?“, „Mi-e foame, îmi iei şi mie ceva din magazin?“ sau, cel mai des întâlnită formulare: „Dă-mi şi mie un leu, bogdaproste!“. Mânuţe mici, murdare, de multe ori îngheţate de ger, întinse, rugător, spre trecători. Ochi mari, inocenţi, ce nu au cunoscut, nicio clipă, căldura şi siguranţa copilăriei. Aceştia sunt cerşetorii-copii ai Mangaliei, de ordinul zecilor, cei pe lângă care treceţi zilnic, vă răstiţi la cei mai insistenţi, vă simţiţi vinovaţi, poate… Vă rupeţi „un leu“ din portofel şi treceţi mai departe. Mânuţele lor rămân, însă, întinse mai departe, spre alţi trecători, spre o pomană viitoare.

I-aţi întrebat, vreodată, de unde vin? Dacă au unde locui, unde să se spele, dacă merg vreodată la grădiniţă sau la şcoală? Dacă voi aţi făcut-o, sperăm ca, într-o bună zi, să o facă şi cei îndrituiţi să se intereseze de soarta lor. Până când vor catadicsi autorităţile locale să sesizeze că străzile nu sunt pline doar de câini maidanezi, ci şi de cerşetori minori, numărul micuţilor ce stau, ore în şir, cu mâna întinsă este mai mare ca niciodată. Sărăcia, pe de o parte, dar şi nesimţirea părinţilor ce numără, la sfârşitul zilei, zecile de lei aduşi de copii, pot fi motivele exploziei acestui fenomen.

Cei mai mulţi dintre copiii-cerşetori provin din zonele defavorizate ale Mangaliei, dar şi din comunele limitrofe. „Acţionează“ în preajma magazinelor alimentare, dar şi a băncilor, mai ales în zilele de salariu.

Clienţii magazinelor alimentare, grupul-ţintă al micuţilor cerşetori

 Denisa are şase ani şi stă pe undeva, prin „Cartier“. De vreun an este „angajată“, cu normă întreagă, în parcarea unui hipermarket din oraş. E deja vedetă: micuţă, pistruiată, frumoasă coz, rupe inimile celor ce vin la cumpărături. O iubesc până şi paznicii, care ajung să îi poarte de grijă. O întreb dacă anul acesta merge la şcoală, pentru că ştiam că la grădiniţă nu a fost lăsată de părinţi. Pierdeau prea mulţi bani dacă o trimiteau. „Nu merg, a zis mama că nu are bani. Poate mă dă la anu’“, spune, fără părere de rău, puştoaica pistruiată. Nu are cum să regrete ceva ce nu a cunoscut niciodată. Denisa este, deja, lider al parcării, pe lângă ea mai cerşesc vreo trei-patru copii, romi şi români. Seara părinţii vin să o ia pe Denisa de la „muncă“, îi fac monetarul, o ceartă dacă nu a produs destul. Pornesc, împreună, către casa dărăpănată. Mâine, Denisa va fi, din nou, la datorie, alături de tovarăşii de suferinţă.

În centrul oraşului, alt caz, la fel de dramatic: o fetiţă, de nouă-zece ani, stă cu mâna întinsă în dreapta intrării unui supermarket. În stânga este fratele ei, ceva mai mare. La doi paşi, bine camuflată de câteva tufe, mama celor doi, cu un nou-născut, în cărucior. Stau câteva zeci de minute, după care mama dă semnalul: pornesc, toţi, pe stradă. Fetiţa şi băieţelul se milogesc de fiecare trecător, fac „raziile“ obişnuite prin toate magazinele şi birourile întâlnite pe drum. Câştigurile şi mâncarea sunt predate, imediat, mamei.

Nimeni nu îi întreabă pe copii de ce nu sunt la şcoală, nimeni nu îi „vede“, deşi trec, ziua în amiaza mare, pe lângă sedii ale unor autorităţi ale statului care nu dau dovadă decât de neputinţă sau, poate, de nepăsare în faţa acestui val de copii abuzaţi de părinţi şi de societate.

Cei doi fraţi sunt veterani ai cerşetoriei: în urmă cu câţiva ani fetiţa, care încă nu ştia să meargă, era în grija băiatului, care stătea pe stradă …cerşind.

Niciunul dintre copii nu merge la şcoală

Alt supermarket, altă droaie de copii-cerşetori. Andrei cere de pomană, lângă intrare, de la cinci ani. Acum are 13. Nu a mers la şcoală decât doi ani. A uitat să scrie, dar nu să şi citească. Îi pare rău că nu mai merge la şcoală, îi plăcea. Are acasă doi fraţi, mici. Mama munceşte cu ziua, adică trăieşte de azi pe mâine răscolind prin gunoaie, după pâine, pe care o vinde celor ce cresc porci. În timp ce vorbesc cu el, Andrei se repede la o doamnă „bine“: „Pleacă, mă, de aici! Mai lasă-mă în pace!“, îi aruncă, printre dinţi, cucoana. Trece rapid pe lângă băiat, făcându-şi cruce: azi e sărbătoare, se aud clopotele, trebuie să ajungă repede la biserică, la slujbă.

Andrei este un caz „fericit“: vine dintr-un sat apropiat Mangaliei, seara se întoarce acasă, la mama şi cei doi frăţiori, uneori cu traista plină, alteori cu obrazul încărcat de invectivele aruncate de clienţii magazinului.

Alţi copii sunt departe de a avea măcar siguranţa unui cămin. Mulţi dintre cei aciuaţi pe lângă magazine trăiesc sub cerul liber sau prin clădirile dezafectate de la periferie. Sunt organizaţi piramidal: cei mici, care îmblânzesc inimile trecătorilor, produc banii. Cea mai mare a sumelor merge către lideri, tot copii ai străzii, deja prea mari ca să mai înmoaie sufletul şi să deschidă buzunarele mangalioţilor. Cu restul, mărunţişul, îşi „scot“ mâncarea zilnică şi ţigările. Dacă nu aduc destul, îşi primesc câteva palme după ceafă sau rămân nemâncaţi.

Cine răspunde pentru zecile de copii din stradă?

„Primii şi cei mai în măsură să sesizeze şi să intervină în cazul abuzului asupra unui copil sunt reprezentanţii autorităţilor locale, care trebuie să cunoască şi să sprijine, la nevoie, familiile cu risc de a-şi abandona copiii sau în cadrul cărora viaţa şi integritatea fizică şi psihică a acestora ar fi primejduite“, spune Direcţia pentru Protecţia Copilului, prin purtătorul său de cuvânt, Roxana Onea.

„Serviciile de asistenţă socială ale primăriilor sunt cele care trebuie să deruleze anchete pe teren, să ia contact cu părinţii, pentru a vedea ce anume îi determină să îşi trimită copiii la cerşit. Se creează, astfel, un tablou general al fiecărui caz în parte şi, în funcţie de acesta, este gândit un plan de servicii, adică ce are nevoie fiecare familie în parte, pentru a se evita trimiterea copiilor pe străzi. În cazul în care primăriile nu pot face aceste lucruri, intervenim noi, DGASPC-ul“, mai spune Roxana Onea.

Dar nici instituţia ce se ocupă, la nivel de judeţ, cu protecţia copiilor nu poate face prea multe, în primul rând din cauza lipsei de fonduri. Poliţia poate amenda părinţii pentru abuzul copiilor, dar, fireşte, aceştia nu vor plăti niciodată sancţiunea, ce se va constitui pierdere la bugetul local.

În concluzie, ridicatul din umeri a devenit, la Mangalia, sport general: poliţia nu poate face altceva decât să sancţioneze cerşetoria, iar DGASPC-ul aşteaptă concluziile anchetelor serviciului social. Primăria este cea care, teoretic, efectuează „cercetarea“ pe teren. Lucru deloc dificil, dacă ne gândim că micii cerşetori acţionează chiar sub nasul autorităţilor, în zonele cele mai populate ale urbei.

Părinţii ce îşi trimit copiii la cerşit riscă dosare penale. Niciunul nu a fost, însă, pedepsit

 Deşi Legea nr. 272/2004 stabileşte că cei care îi trimit pe minori la cerşit pot fi pedepsiţi cu închisoare de la 1 la 5 ani, niciun adult nu a fost trimis în judecată pentru astfel de fapte. Asta în condiţiile în care, chiar anul în curs, legislaţia, cu privire la drepturile copilului, s-a înăsprit.

Astfel, prin Legea 257/2013, nerespectarea drepturilor copiilor se amendează cu sume între 500 de lei  şi 10.000 de lei. Cele mai mari amenzi, cuprinse între 5.000 de lei şi 10.000 de lei, le primesc părinţii care folosesc copiii pentru a obţine avantaje personale. Aceştia răspund, tot contravenţional, dacă nu ia toate măsurile în vederea prevenirii înlesnirii sau practicării cerşetoriei de către copil.

Sancţiunile s-au înmulţit şi pentru asistenţa socială, în cazul în care nu întocmeşte planul de servicii menţionat mai sus, sau nu verifică şi soluţionează toate sesizările privind posibilele cazuri de abuz, neglijare, exploatare şi orice formă de violenţă asupra copilului.

Concluzia – minorii-cerşetori vor continua să fie abuzaţi sub privirile îngăduitoare ale organelor abilitate să le asigure, dacă nu o copilărie fericită, cel puţin una demnă. Aruncatul competenţelor de la o instituţie la alta, nepăsarea locuitorilor oraşului, dar şi a oamenilor legii, va readuce, cu fiecare generaţie, un nou „val“ de cerşetori-copii ce va continua să stea pe străzi, cu mâna întinsă, la mila unei societăţi la fel de nepăsătoare ca şi autorităţile publice.

editiadesud.ro, 19 nov.2013.