În fiecare an, în zi de 24 ianuarie, la case de români se ridică tricolor şi copiii în şcoli, cu dascăli adevăraţi, cântă ca pe o rugăciune Hora Unirii. Unirea se confundă cu numele Alexandru Ioan Cuza, iar domnitorul a rămas în conştiinţa istoriei ca o împlinire a neamului său. Devenit domn la 39 ani, Cuza a reuşit în doar câţiva ani rodnici de conducere a ţării unite să promulge legi, chiar şi o constituţie, să desfiinţeze claca şi să împroprietărească ţăranii, să pună bazele învăţământului obligatoriu şi gratuit în şcolile statului, să strângă într-o singură lege toate rânduielile în care erau prevăzute îndatoririle cetăţeneşti, a fost alcătuit codul civil şi penal, s-a stabilit conducerea judeţelor şi comunelor, s-au introdus unităţile de măsură, şi mai presus de toate s-au pus bazele unei oştiri naţionale.
Tot lui Cuza i se datorează prima organizare a porturilor româneşti. Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie. De asemenea, la 26 octombrie 1860, este inaugurată Universitatea din Iaşi. În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ.
Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Prin reorganizarea justiţiei au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865 a însemnat modernizarea sistemului judiciar. Legea instrucţiunii publice stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.
România, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, îşi întinsese aria de influenţă şi ocrotire şi asupra Dobrogei.
În martie 1861, Alexandru Ioan Cuza înfiinţa la Tulcea şi Sulina un post de agent pentru înlesnirea circulaţiei românilor şi înflorirea comerţului. Doi ani mai târziu, acest funcţionar plătit de ţară, scria şefilor săi la Bucureşti: „Românii dobrogeni sunt ca nişte fraţi şi patrioţi fierbinţi ai patriei noastre şi care au speranţe a se uni cu noi pe viitor”. De altfel, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut prin Dobrogea, în drum spre Constantinopol, în 1860 şi 1864. Ultimul voiaj l-a efectuat la 26 mai 1864: Sosind la Cernavodă, a fost salutat pe bordul vasului „Sofia” de către Sali Paşa, general de brigadă, care a rămas ca ataşat pe lângă prinţ, în tot timpul şederii sale în Turcia. În acelaşi timp, i se prezintă prinţul N. Bordeianu, care gira agenţia diplomatică a Principatelor Române pe lângă Sublima Poartă. Domnitorul a petrecut noaptea la bordul navei „Sofia”, iar a doua zi s-a suit într-un tren special, trecând în mică ţinută de general, printre cerchezii pedeştri şi călări, înşiraţi de-a lungul căii ferate. La ora 12 a ajuns la Kustenge. În toate localităţile prin care a trecut: Medgidia, Murfatlar, Constanţa, i s-au rezervat ceremonii oficiale, la care, alături de autorităţile civile şi militare, a participat o numeroasă populaţie. În mesajul de deschidere a lucrărilor Corpurilor Legiuitoare din 6/18 decembrie 1864 domnitorul Unirii aprecia, în deplină cunoştinţă, că: “Necesităţi comerciale şi politice reclamă înfiinţarea unui port la Marea Neagră”.
Alexandru Ioan Cuza a intervenit decisiv în domeniul transporturilor navale şi al activităţii căpităniilor de port existente în cele două principate, solicitând elaborarea unor regulamente care să slujească interesele ţării şi să fie în acelaşi timp racordate la standardele celorlalte state europene. Ca urmare, în legiuirile Principatelor Unite din august 1862 se emite un „Regulament de navigaţie pentru Marina Comercială a Principatelor Române”. Acest document stabilea pentru prima dată atribuţiile Căpităniilor de port, dependente de Ministerul Treburilor Străine, dar şi numeroase elemente de practică marinărească. Spre exemplu, fiecare corabie românească şi străină care naviga spre sau dinspre porturile româneşti trebuia să deţină un act emis de Ministerul Afacerilor Străine sau Agenţia diplomatică de la Istanbul.
Regulamentul de navigaţie pentru Marina Comercială avea „ca ţintă, mai cu seamă, a pune marina noastră în această privinţă pe un asemenea picior ca ale celorlalte ţări civilizate ale Europei”. El a fost conceput în 16 articole în care se stipula în ce condiţii poate o navă să dobândească naţionalitatea română şi actul de „românisaţie”, când se ridica bandiera naţională la catargul corăbiilor construite pe teritoriul românesc sau în şantierele altor state, condiţiile în care navele puteau pleca în voiaj, ce documente trebuiau să aibă asupra lor. Articolul 7 preciza că nici o navă nu avea dreptul să plece în voiaj fără „a fi căpătuită de sub act numit congediu eliberat de vamă şi taxat cu şase sfanţihi”.
Este de subliniat faptul că deşi Dobrogea se afla sub stăpânire străină, reprezentantul României a monitorizat constant lucrările Comisiei Europene a Dunării, tânărul stat fiind direct şi legitim interesat de problemele privitoare la Dunăre. Mai mult, au existat legături telegrafice şi poştale între oraşele aflate de-o parte şi de alta a Dunării, ceea ce întreţinea o comunicare directă şi permanentă între autorităţi, dar şi localnici.
Nu sunt oare toate acestea argumente puternice pentru a-l păstra pe acest Domnitor de țară în cărțile de istorie și în respectul generațiilor viitoare?
Aurelia Lăpușan, 24 ianuarie 2024.
Mangalia News, 24.01.2024.
