Deși sunt un om cu frică de Dumnezeu, mult mai tare mă tem de Fisc. Cel de Sus îți dăruiește totul: viață, minte, sănătate, dragoste, putere de muncă și nu-ți cere niciun ban. Trebuie doar să nu încalci cele zece porunci. Chiar dacă ai păcătuit, își arată blândețea și mai iartă din greșeli, ca să nu ajungi cu sacul plin la Judecata de Apoi. Este suficient să îngenunchezi seara, în fața icoanei, să spui un „Tatăl nostru” și un „Doamne ajută!”, să te căiești sincer și… gata minunea! Oița rătăcită este din nou sub aripa protectoare a Atotputernicului.
În schimb, cu Fiscul nu ține nicio șmecherie. Poți să te rogi, poți să bați mătănii, poți să te-ascunzi și-n gaură de șarpe, că tot nu scapi de datorii. Cei mai naivi apelează la șmecheria finală și dau ortul popii. Credeți că scapă? Monstrul fiscal tot găsește ceva ce poate fi executat silit în contul taxelor și impozitelor neachitate: bruma de avere lăsată moștenitorilor, locul de veci, piatra funerară și cădelnița de la căpătâiul mortului.
Dar cel mai greu le este contribuabililor buni-platnici. Motivul este simplu: monstrul nostru fiscal nu își ține evidențele în ordine și încurcă mult prea des borcanele.
O groază de contribuabili se trezesc cu înștiințări de plată și decizii de executare silită pentru sume achitate în urmă cu ani și ani ori pentru datorii inventate. Înnebuniți, bieții contribuabili aleargă la Fisc să lămurească situația. Sunt nevoiți să aștepte la cozi interminabile, să piardă timp și bani și să-și facă sânge rău. Când totul pare lămurit, se trezesc cu o nouă înștiințare de plată ori o nouă decizie de executare silită pentru aceeași sumă achitată demult.
Întâmplarea prin care a trecut unul dintre liderii sindicali din Constanța ilustrează ce varză este în evidențele Fiscului. Bietul om s-a trezit cu o înștiințare că trebuie să plătească impozitele nu știu cărei firme, deși toată viața își câștigase existența doar din salariu. A trebuit să o ia în serios, întrucât respectiva comunicare îl amenința cu executarea silită a bunurilor personale. O zi întreagă a trebuit să le demonstreze inspectorilor fiscali că nu e patron sau administrator, că nu are nicio firmă. În final, funcționarii și-au recunoscut eroarea.
Totuși, respectivul lider sindical a scăpat ieftin: a sacrificat doar o zi din viață pe altarul Fiscului. Eu și familia mea am pierdut săptămâni întregi. De 15 ani încoace oamenii Fiscului ne torturează pentru datorii inexistente, datând de pe vremea globalizării veniturilor.
În 2012, ne mai suportând să fiu tracasat an de an, am solicitat și obținut dovada scrisă că nimeni din familia mea nu datorează nimic statului.
Am păstrat înscrisul cu sfințenie, presimțind că nu s-a terminat coșmarul. Și bine am făcut. În 2014, am fost înștiințați, din nou, că trebuie să achităm sumele deja achitate, la care se adăugaseră accesorii (dobânzi și penalități).
Am scos documentele salvatoare de la păstrare și… fuguța la Fisc. În fața probelor, funcționarii au fost nevoiți să își recunoască eroarea.
Presimțirile negre mi s-au adeverit și, în aprilie 2015, tortura s-a repetat: membrii familiei mele au primit câte o înștiințare de plată, cu aceleași, sume istorice, iarăși am fugit la Fisc, iarăși am prezentat dovezile, iarăși am primit asigurări că este vorba de o eroare, că nu avem nimic de plată, iarăși ne-au fost prezentate scuze.
Dar după numai două luni, ne-au venit prin poștă deciziile de executare silită, pentru respectivele datorii inexistente. Monstrul fiscal era decis să ne omoare cu zile.
Ce era să facem? Am luat totul de la capăt: vizita la Fisc, prezentarea documentelor doveditoare, verificarea în calculatoarele instituției, depistarea erorii, primirea asigurărilor că de-acum totul este în regulă.
De această dată, n-am mai părăsit instituția până n-am primit noi dovezi scrise că n-avem nicio datorie față de stat. Am avut grijă să le pun bine, căci sunt convins că în viitor, voi primi noi înștiințări de plată pentru datoriile inexistente. Le voi lăsa moștenire urmașilor mei, căci n-aș vrea ca Fiscul să mă execute silit când voi fi în mormânt.
Ion TIȚA-CĂLIN.
(Reportaj publicat în ediția din data de 15 iulie 2015 a cotidianului „Cuget Liber”).
