Peisajul idilic din Munții Apuseni, cu cătune disparate, adăpostite de păduri, case din lemn, căpițe de fân, vaci și cai ce pasc pe pajiști pline de flori, este pe cale să dispară. Poveștile meșterului Lucian, ale lui nea Dinu și ale tușii Delia ne arată că Țara Moților își pierde identitatea și locuitorii. Odată cu ei, dispar și priveliștile și natura bogată pentru care este atât de îndrăgită. Legile gonesc parcă intenționat comunitățile locale dependente de pădure care locuiesc aici, tăindu-le accesul la resursele de care depind. Dacă vrem să ne bucurăm în continuare de peisajele cu care am crescut și pe care le avem în suflet, trebuie să învățăm să respectăm interesele legitime ale acestor comunități, răspândite prin toată țara. Cum? Drepturile lor trebuie să fie clar introduse în noul Cod Silvic, care urmează să fie discutat în Parlament.
Pe Lucian l-am găsit sus pe deal, lucrând cu ziua la construcția unei case, ca un muncitor necalificat. Degeaba este meșter popular cunoscut, ce sculptează în lemn de peste trei decenii. De când sătenilor li s-a îngrădit accesul la lemnul din pădurile lor, Țara Moților, aflată în inima Munților Apuseni, a început să-și piardă în mod accelerat identitatea. Localnicii, care lucrează cu lemnul de generații întregi, stau acum în poartă și se uită neputincioși cum marile firme de exploatare taie pădurile și duc producția direct către gaterele uriașe, automatizate, ce absorb aproape tot lemnul din țară.
„Acum pădurea este închisă, ne uităm la ea ca străinii. Mi-au omorât meseria, nu-mi mai pot alege lemnul. Din ce să mai fac artă dacă n-am păduri? Ce fel de moți mai suntem?” spune trist Lucian. Își potrivește ochelarii pe nas și ne conduce la el acasă. Ciubere, sculpturi, casă din lemn, flori la ferestre, calul care paște în grădina de pe deal. Casă de gospodar. Amintiri din trecut.
Până să se schimbe legea, Lucian mergea direct în pădure ca să-și aleagă lemnul.
„Pădurarul nu are cum să știe ce îmi trebuie mie. Ca să poți face un ciubăr, copacul trebuie tăiat într-un anumit moment al anului, lemnul să fie de calitate, să nu fie răsucit”, explică el. Lemnul trebuie apoi transportat cu grijă, să nu se zgârie și să nu se murdărească. „Dacă lemnul e putrezit sau firmele îl târăsc prin noroaie, cum mai pot eu să creez un produs de calitate?”
Lemnul bun merge la Sebeș (…)
Continuarea, pe WWF-Romania
