Ana Ardeleanu – poeta iureşului de idei.
Ana Ardeleanu, voce unică şi inconfundabilă în peisajul poetic contemporan, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, împlineşte astăzi o frumoasă vârstă, când experienţa de viaţă şi truda cu condeiul de aproape o jumătate de secol i se aşază ca o aureolă în jurul chipului din care răzbate soarele poetic al Ardealului, locul naşterii sale. Recunoscută şi apreciată în ţară şi în străinătate, trecută poate intenţionat cu vederea, în ultimul timp, pe plan local, din motive meschine ce ţin de neînsemnate slăbiciuni umane, Ana Ardeleanu este poeta ideilor profunde, în a cărei poezie metaforele inedite, noi şi juste, cum ar spune Titu Maiorescu, se aşază firesc şi nedisimulat la locul lor, îndemnând la reflecţie, la cugetare adâncă.
Este momentul să dăm poeziei ce este al poeziei şi poetului ceea ce i se cuvine, astfel încât să nu se afle vreodată pe eterna şi lunga „listă de aşteptare” a celor incapabili sau răuvoitori în a recunoaşte valorile autentice, întrucât „Există o listă a libertăţii şi fericirii”, pe care poeţi ca Ana Ardeleanu se situează în mod firesc, nu pe lista „celor mici care trăiesc prin toleranţa/ Celor cu buzunarele pline de glorie” („Pe lista de aşteptare”).
Raportându-se mereu la lumea în care ne ducem cu toţii existenţa, la bucuriile, speranţele, optimismul, credinţele, dar şi la durerile, tristeţile, amarul, dezamăgirile noastre, la adevăr şi minciună, la generozitate şi răutate, la altruism şi egoism, la viaţă şi moarte, la trecerea inexorabilă a timpului, la preţuirea celor ce merită preţuite şi la nonvaloare sau pseudovaloare, Ana Ardeleanu se autodefineşte, într-un echilibru perfect cu lumea, cu poezia, cu adevărul, cu universul: „Sunt un cufăr/ Plin de cuvinte şi rochii scumpe/ Care se deplasează/ Prin gările unor nopţi sofisticate./ Nu am nevoie de atâta lux!/ Vreau doar o pensetă/ Pentru cuvintele ce cresc în pâlcuri/ Între sprâncenele poemelor” („Sunt un cufăr”).
Conştientă de puterea iubirii şi de triumful vieţii, indiferent de nenorocirile pe care omul le întâmpină în diversele etape ale evoluţiei sale biologice şi spirituale, poeta cere cu îndreptăţire simplificarea lucrurilor care marchează devenirea umană: „Cer vieţii o simplificare/ A tuturor lucrurilor./ Un singur nasture/ Un proverb chinezesc/ Plin de înţelepciune,/ O singură sămânţă de in încolţită/ În cămaşa ta/ Atunci când emoţia colectivă/ Te părăseşte” („Simplificare”). În acest sens, lumea poeziei devine un loc prea strâmt, ca şi acela dintre priviri, un spaţiu perceput dureros ca neîncăpător pentru iureşul şi cavalcada ideilor, „Încât nu poţi trece cu o metaforă la braţ./ Totul trebuie împăturit între prima şi-a doua zi/ Pentru că în celelalte sunt vânate ciocârliile/ Şi limba lor română/ Atât de plăcută/ Celor ce fac în ziare cultura veştilor triste” („Cultura veştilor triste”). Astfel, eul se apără continuu, construindu-şi ziduri de protecţie atunci când se simte nepregătit pentru un ideal înalt: „Fiecare cu parapeţii săi/ În spatele cărora încearcă să se salveze/ Căci viaţa îi împinge la capăt de ideal/ Complet dezbrăcaţi” („Aşa cum vorbesc”), dar bucuria lucrurilor mărunte poate procura fie şi fericirea de o clipă, atunci „Când gâdili burta cerului/ Copilul din tine râde/Aruncând instrucţiunile/ Cum că omul poate fi fericit/ Numai dacă…/ Şi sunt înşirate pe foaie exemplele:/ Cu flori de toate culorile cu aripi de fluturi/ Şi trocul pe care îl fac acestea cu florile” („Copilul din tine râde”).
Într-o lume haotică, în care fiecare goneşte fără ţintă, la nesfârşit, în căutarea fericirii proprii, singură speranţa în perfecţiunea şi nemurirea artei poate deveni calea de salvare din iluzie şi din orgoliu, remediul pentru fericirea supremă: „Speranţa e o strigare în pustiu/ Acolo sunt număraţi bobocii iluziei./ Însă arta nu mai e artă fără auriul lor/ În acest halou al raţiunii înfierbântate”, „Un singur pluton trece prin faţa speranţei,/ Nu e al celor umili nici al celor orgolioşi/ Ci al celor care fredonează melodii din Traviata/ Şi duc batista la gură/ Pentru a reţine în ea suspinul Violettei” („Atât de singură speranţa”).
Iar atunci când răutăţile lumii încearcă să îngenuncheze sufletul creatorului de frumos, acesta îşi poate cultiva speranţa in vitro, jertfindu-se propriei creaţii, conştientizându-şi viaţa ca pe „un cerc închis în pătratul unei drame” („Pe lista de aşteptare”): „Bucuriile sunt fertilizate in vitro/ Cu note muzicale absolute/ Ce vor depăna firul unei realităţi simple/ Despre poezie şi patrie”, „Pentru a determina/ Grupa sanguină a poemului/ În propriu-i sânge („In vitro”). Fiecare învaţă în viaţă câte o lecţie, viaţa însăşi este alcătuită dintr-un ansamblu de lecţii, pe care omul şi le însuşeşte treptat, pe măsură ce condiţia sa trecătoare îl apropie de neant: „Nu ştiu cum să ies din ochii tăi/ Porţile sunt închise romanul nu e gata/ Personajele n-au fost repartizate în rolul potrivit./ O parte mi-au ţinut lumânarea de cununie/ Cealaltă parte mai bucuroasă nu ştiu de ce/ Îmi va ţine lumânarea/ Pentru a evalua lecţia vieţii/ Învăţată în postura de autodidact” („Nu ştiu cum să ies din ochii tăi”). Şi totuşi, „Viaţa e întotdeauna învingătoare/ Nu-i rugineşte clanţa/ Nu-i sparge nimeni ochiul ferestrei” („Aşa cum vorbesc”).
Identificându-se până la contopire cu propria-i poezie, poeta priveşte cu luciditate şi detaşare diferenţa dintre „eu” şi „ei”, având conştiinţa unicităţii sale: „Ei cred că sunt eu/ Însă eu nu cred că aş putea fi ei”, „Convingerea unora că ar putea fi eu/ E ca un cuib fals/ Zidit între ramurile sprâncenelor” („Ei cred că sunt eu”).
Aceasta este Ana Ardeleanu, o poetă ajunsă de mult timp la maturitatea artistică, poeta căreia nu este prea târziu ca Mangalia, oraşul în care a ales să vieţuiască, să-i mulţumească, să-i recunoască valoarea şi să o preţuiască, aşa cum au făcut-o mari personalităţi ale culturii şi artei noastre literare din ţară. Poezia i-a fost remarcată de scriitorii: Geo Dumitrescu, Constantin Ţoiu, Ion Gheorghe, D.R. Popescu, Horia Gârbea, Nicolae Motoc, Ion Roşioru, Marius Tupan, Arthur Porumboiu, Nicolae Dan Fruntelată etc.
Astfel, Horia Gârbea evidenţiază tehnica şi exigenţa cu care sunt scrise poemele sale, Arthur Porumboiu vorbeşte despre „tensiunea interioară” a textelor, despre „o poezie sobră de o mare concentrare”, Nicolae Rotund despre „o poezie a neliniştii, a judecăţilor severe, a încrederii în forţa regeneratoare a cuvintelor”, Nicolae Dan Fruntelată apreciază „poeziile scrise dintr-o singură respiraţie, strânse pe un sentiment, sacadate, cu o superbă economie de cuvinte”. Totodată, Petre Rău aseamănă poeziile Anei Ardeleanu cu „firele subţiri şi limpezi ale izvoarelor de munte care, înşiruite ca într-un teluric vestiar însufleţit, înzestrat cu fragmente de viaţă, se preling în drumul lor sinuos spre vale şuşotind armonios, sugestiv şi ispititor”. Pentru Iulin Chivu „confesiunile moderat-reverberante, uneori uşor suprarealiste” ale Anei Ardeleanu dezvăluie „un univers complex, uman prin definiţie şi prin aspiraţie, însă subtil şi gnostic zbuciumat, cu răspunsuri nu în gamele minore ale trecerii, ci în uimirea lucidă a redescoperirii existenţei”. Ion Roşioru observă că „Glisarea realului în text devine o terapeutică salvatoare şi, implicit, o laudă adusă poemului-fiinţă”, iar în viziunea lui Ion Andreiţă poemele devin „Un poştalion populat de idei şi sentimente, de vise, de fantome, de personaje şi închipuiri”, în care poeta „oficiază un Cult al iluziei Soarelui şi Lunii, al Zilei şi Nopţii, al Timpului Mare şi Timpului Mic, al Cosmosului”. Pentru Ştefan Doru Dăncuş poeziile Anei Ardeleanu sunt poeme „complete, realizate, inalterabile”, pentru Nicolae Motoc „poeme cu adevărat puternice, impresionante prin invenţie verbală”, Augustin Doman observă un „lirism îmbinând echilibrat cotidianul cu meditaţia, spaţiul de zi cu metafizica”, iar Ioan Romeo Roşiianu o consideră pe poetă „o voce preponderent criptică”, un „fotograf de tresăriri interioare”.
La mulţi ani, Ana Ardeleanu! Să ai parte de sănătate, de bucurie, de inspiraţie nemărginită, de speranţă, fericire şi iubire!
Corina Mihalache, 12 mai 2022.
Cărţi publicate de Ana Ardeleanu:
– Noris (1998 – a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea)
– Poemele Evei (1999)
– Vinovată de utopie (2000)
– Loc pentru arderi (2001)
– Cartea vârstei (2002)
– Fără aplauze (2003)
– Arzând în pustiu pipa depărtării (2006)
– Coletul cu îngeri – antologie de autor (2008)
– Eternitatea fără chip (2010)
– Tăcerea magnoliei (2012)
– Poeme de seară (2014)
– Graniţele încumetării (2015)
– Însemnări din tura de noapte (2016)
– Garderoba cu şoapte (2018)
– Eu şi celălalt Eu (2018)
– Realităţi interzise (2020)
– Rocile (2020)
– Un corp de iluzii (2021).
Poezie pentru copii:
– Poezie pentru copii (2000)
– Grădiniţa de vis (2005)
– În poiana florilor (2006)
– În ţara lui Bobuleţ (2016)
– Poezii pentru cei mici (2017)
– Întâmplări cu Amelin (2018)
– Mofturică (2019).
MN: Poeta Ana Ardeleanu (pseudonimul literar al Anei Manoliu, născută în satul Vâlcan, comuna Ciuruleasa, judeţul Alba) este prezentă și în paginile ziarului online Mangalia News, fapt deosebit de onorant pentru redacția noastră. La aniversare, îi dorim sănătate multă și bucurii binemeritate, pe măsura răzbaterilor personale ”cu munții și cu oamenii”, cu soarta, în general… La mulți ani, Ană, dragă!
Spre pură înseninare, îi dedicăm melodia ”Ană, zorile se varsă…”, doină cu profunde și străbătătoare rezonanțe sonore, ce deschide admirabilul concert al Coralei ”Armonia”, cel mai bun cor bărbătesc din lume, aparţinând Arhiepiscopiei Tomisului – Suita corală “Evantai folcloric românesc”:
Și o altă înregistrare a Coralei Armonia, împreună cu Orchestra Divertis, dintr-un concert la Onești, cu o mulțime de bijuterii folclorice muzicale românești. Spectacolul este deschis cu aceeași doină superbă – ”Ană, zorile se varsă”:
Cu bucurie, aici am găsit melodia întregrală:
Mangalia News, 12.05.2022.
