”Am vrut să postez acest text acum vreo trei săptămâni, însă timpul meu a fost extrem de limitat, asa că abia azi am reusit să rup o bucățică din el si să îl dedic acestor gânduri. Pentru toate este un preț de plătit. Fiecare activitate sacrifică o alta, iar în cazul meu, sper să merite… […]
Nu vă uitati spre altii, arătând cu degetul către ei, nu judecati prea aspru pe cei mari sau pe cei puternici, pentru că ar insemna să ne judecăm pe noi înșine.
De ce ne schimbăm televizoarele cu altele mai mari? De ce telefonul care până ieri era foarte bun, brusc a devenit inutilizabil, după ce a fost lansat un alt model mai nou? De ce un singur job nu ne mai este suficient? De ce masina actuală nu ne mai satisface nevoile si trebuie neapărat achizitionată una mai modernă? Dacă suntem sinceri cu noi, de cele mai multe ori toate acestea nu sunt niste nevoi reale, nu sunt niste necesități, ci doar niste pofte, mofturi si vise care ne mint că vom fi mai fericiti dacă le avem. Pur si simplu nu mai suntem satisfacuti cu cât avem, vrem mai mult, mai modern, mai performant, mai plăcut, mai, mai, tot mai…
Cu ce ne diferim de cei puternici, care stăpânesc și-i înrobesc pe cei slabi? Și ei, la fel ca si noi, vor mai mult… Noi plătim un preț, pe măsura puterii nostre, ei plătesc alt preț, pe măsura puterii lor, însă dacă tragem linie, esența si motivația este aceeasi…, dorinta de mai mult…, aceeasi dorință mizerabilă de a avea mai mult. Unii plătesc un preț, iar acesta constă în timp. Timpul oferit pentru visul lor egoist, alții în rate pe zeci de ani, unii în aur, altii in vieți omenesti.
[…] Cei slabi plătesc prețul vieților propriilor lor copii, a propriilor lor familii… Nu glumesc, aceste cazuri sunt la tot pasul. De multe ori, copiii sunt primii “sacrificati”. Sunt atat de multi copii care cresc făra părinti, pentru că aceștia sunt prea preocupati să muncească pentru o casă uriașă, pe care nu-și vor permite niciodată să o locuiască… Sunt atât de multi părinti care au două job-uri, pentru că dorinta lor cea mai mare, este ca peretele lor din sufragerie să găzduiască cel mai mare TV de pe piață, iar copilul să aibă cele mai moderne jucării… Ce sacrificiu mizerabil…
Copiii nu au nevoie de jucăriile noastre, ei se pot juca foarte frumos si cu un simplu pet. Ei au nevoie de mamă și de tată, de îmbrățișările lor, de gâdilat noaptea, înainte de culcare, de râs, de mângâiere. Cine să-i învețe să meargă cu bicicleta? Cine să-i ridice, atunci când cad? Cine să-i invețe adevărata valoare a lucrurilor, nu doar prețul lor? Azi casele sunt tot mai mari, iar familiile tot mai mici…
Ne uităm cu dispreț către cei ce încep războaie si îi judecăm, când noi suntem cei ce începem multe ”războaie”, nu cu niste străini, ci chiar în inimile celor apropiati. Intrebarea mea este: Tu, ce ”războaie” ai început? Tu, de câte ”războaie” esti vinovat? Câte ”războaie” ai lăsat neterminate, iar unii încă stau si asteaptă, poate de ani de zile, semnul păcii? Câte riduri si zbârcituri am lăsat, oare, în inimile multor semeni de-ai nostri, uneori fără să vrem, alteori cu bună știință? Câți dintre noi poartă povara vinovăției unor vieți de copii distruse, în belșug financiar, dar în sărăcire si foamete emoțională?
Una peste alta, oricât de mult ne-am dorit o viață bună si oricât de mult am sacrificat, se pare că ne bate la ușă o viață pe care nu am vrut să o trăim si de care am tot fugit. Știți vorba aia? De ce fugi, de aia nu scapi. Suntem un popor de plângăcioși… Tot timpul găsim motive să ne plângem, iar dacă nu avem, inventăm… Să ne plângem de faptul că am rănit, prin aceași formă de egoism grotesc, la fel ca și cei puternici.
Mă uit la ceea ce se întâmplă zilele acestea si rămân perplex. Unii chiar au impresia că 10 litri de motorină în plus o să le salveze vietile. Măi fratilor, de unde panica asta, de unde isteria asta? Ce se întâmplă cu lumea asta? […] Noi, pe jos, nu mai știm să mergem? De unde atâta disperare? Aaaaa…, ne e teamă că dispare viata noastră în confort? Vedem la orizont o incapacitate în a ne mai satisface toate poftele si visele, iar asta ne duce la disperare? Ne e teamă că nu vom mai putea să avem mai mult, tot mai mult? Pentru mine, a fi bogat nu înseamnă a avea, ci a ști să te bucuri și să fii multumit cu cât ai.
Inchei aici… Sunt multe de zis dar, oricum, pe puțini îi interesează, iar timpul meu este mai de preț decât motorina. Nu uitati, suntem pe acest pământ doar niște umbre… Nu vom lua nimic cu noi, când vom pleca. Asa, ca un ultim îndemn: Trăiti simplu și fără zgomot!”. (Bogdan Tîlvaru, martie 2022).
MN – Citiți și articolul: Fă liniște și-ascultă sunetul apusului… | Ceea ce consideri că este important pentru tine, aceea vei și prețui – Bogdan Tilvaru [Foto/VIDEO]
Mangalia News, 27.03.2022.
