Rodica Manciu este absolventă de Conservator la București, solistă profesionistă la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, iar mai apoi, la Ansamblul „Rapsodia Română” din București. Doamna Manciu este de asemenea fondatoarea Grupului de tradiții și obiceiuri românești „Șezătoarea” al Asociației „San Lorenzo dei romeni”.
Absolventă de Conservator, păstrătoare de tradiții, interpretă. Asta ați aflat despre Rodica Manciu, dacă nu o cunoașteți deja.
Cine este dumneaei dincolo de aceste deosebite titluri? Un om cum rar mi-a fost dat a cunoaște! De aceea, am simțit să o aduc în fața voastră, pentru a vă bucura și voi, de un om delicat, talentat și bun ca pâinea caldă!
Întrebându-mă cine sunt, îmi vin în minte vorbele lui Creangă: iaca sunt „o bucată de huma însufleţita” născută la 10 aprilie 1958 pe plaiuri sucevene, în Plopenii din coasta Sucevei. Părinţii mei, Ioan şi Teodora, oameni gospodari şi respectaţi în sat, m-au avut pe mine şi pe sora mea şi s-au străduit să ne crească bine ca să fim „în rând cu lumea”, aşa cum le plăcea lor să spună. Naşii mei, Viorica şi Ştefan, m-au încreştinat în credinţa ortodoxă, îmbrăcându-mă după botez într-o cămăşuică naţională, cu binecuvântarea de a ajunge „vreo artistă”.
Rodica Manciu: „Memoria copilăriei îmi pare că nu se șterge niciodată”
Își amintește cu mare drag de tatăl ei, cum se ducea cu noaptea-n cap la serviciu. Când era acasă, îi stătea mult pe aproape, căci orice treabă ar fi făcut prin curte, pe la șură ori prin grădină, cânta, dar mai ales fluiera. Când termina de fluierat, ştia că a terminat treaba şi că vine la masa ori că era mânios pe careva.
Aveam vreo 3-4 anişori şi…parcă mă văd şi-acum stând pe pragul casei, lângă tata, care bătea păpuşoii pentru a pregăti grăuntele de dus la moară şi mă învaţa să „spun” poezia “Rodica” de Vasile Alecsandri, apoi s-o cânt. Când recita tata: “Purtând cofiţa cu apă rece, / Pe ai săi umeri albi, rotunjori, / Juna Rodica, voioasă trece…”, îmi părea că poezia îmi aparţine şi-i despre mine, aşa că am învăţat-o în mare grabă şi o recitam aproape în fiecare zi, dar mai ales când venea la noi vreun musafir (fără să aştept prea mult rugată!). Memoria copilăriei îmi pare că nu se şterge niciodată.
A crescut pe lângă fusta mamei, iar sora sa Virginica era „responsabilă” de ea, când părinţii erau plecaţi cu treburi la oraş. Mama era mai severă, nu avea timp de cântat sau de fredonat, dar asta nu însemna că nu îi plăcea muzica. Doamna Rodica Manciu se uită și astăzi cu drag pe un caiet cu cântece populare culese de mama, în tinerețea ei.
Educația, profesorii și iubirea pentru artă – drumul perfect spre muzica folclorică
Avea 5 ani când a auzit vestea că a murit Maria Tanase. Îi asculta cântecele cu urechea lipită de difuzorul bunicii, ca să le audă mai bine.
Dacă la început spunea că vrea să se facă „femeie de casă” când va fi mare, vocea Mariei Tănase a deturnat-o complet spre muzica populară.
Văzând sora mea că o luasem în serios „cu cântatul”, mi-a făcut o listă de vreo 40 de cântece, pe care mi-a spus că trebuie s-o cânt măcar de 2-3 ori pe zi, dacă vreau să ajung mare. Şi am luat-o în serios; mă suiam pe pragul înalt al casei (pe care mi-l imaginam ca o scenă!) sau mă duceam în casă, în faţa oglinzii şi cântam până mă săturam. Mi-amintesc că primul cântec pe care l-am cântat la serbarea de sfârşit de an, în clasa întâi, a fost cântecul Ilenei Sărăroiu, „Satule, vatră frumoasă,/ Departe mai sunt de casă…””. Şi ca o predestinare, când am crescut mare, am plecat departe şi chiar… foarte departe de casă. Acea serbare a fost primul examen pe care l-am trecut cu bine.”
După aceea, în fața sătenilor n-a scăpat nicio serbare la care să nu cânte şi nicio vară în care să nu repete lista cu cântece. Mai târziu, după ce părinţii au adus lumina în casă, tatăl artistei a cumpărat primul lor radio cu pick-up şi vreo 5 discuri ale unor cântăreţi mari la acea vreme. […]
Vă invităm să citiți continuarea articolului în elitaromaniei.ro
Mangalia News, 02.10.2021.
