Morminte – Iarbă – Oameni – Univers…
Mi-e dor de toți ai mei ce nu mai sunt,
Îi caut pretutindeni în zadar,
Și mă așez cu fața la pământ,
Și iarba mă mai face să tresar.
E iarba ce-a crescut din trupul lor,
Nu are rost să mă mai amăgesc,
După o vreme toți acei ce mor
Reintră-n patrimoniul pământesc.
Ai mei, care s-au stins, se reaprind,
În lumânări de iarbă peste tot,
În casă și pe drumuri și pe grind
Și-n flori lumina ochilor și-o scot.
E-un circuit aproape vinovat,
În care intră grabnic omul frânt
Și mic rămâne fiecare sat
Și este multă iarbă pe pământ.
Un alambic, de cer și de pământ,
Îi ține strâns în el pe muritori,
Le dă pe trupuri cu uleiul sfânt
Și le permite să devină flori.
A câta generație în fân?
A câta izbucnire de trifoi?
Se-așează-n sevă tânăr și bătrân,
Și-n iarba nouă ne culcăm și noi.
Probabil exersăm nelămurit
Un rol, în jocul fără de revers,
Intrarea în cumplitul circuit:
Morminte – Iarbă – Oameni – Univers.
Adrian Păunescu.
MN: În memoria tuturor celor dragi nouă, care s-au ridicat la ceruri… Odihnească-se în pace, alături de Îngeri…
Mangalia News, 19.06.2021.
