Se întâmplă la case mari (2). La pas prin Țara lui Moș Crăciun, cu Liliana Pintilie.
Dacă vă mai aduceți aminte, așa a început seria poveștilor mele, cu balul de clasa a 10-a despre care puteți citi aici: https://www.mangalianews.ro/2020/03. Dacă pe vremea aceea am rămas impresionată de implicarea voluntară, plină de avânt, a părinților (și elevilor desemnați), în martie m-a lovit pandemia mai ceva ca trăsnetul și am rămas în așteptare, să văd cum se activează societatea pe acest subiect.
Imaginați-vă că faceți pregătiri de nuntă, cu listă de invitați, ținute elegante, meniu și fotograf, unde mai pui muzică pe gustul tuturor și de nicăieri vine un vânt neprielnic care îți închide toate ușile în nas. Cam așa și noi, când a lovit pandemia.
După furtună iese întotdeauna soarele, așa că am așteptat de la săptămână la săptămână, ca viața să revină la normal. M-a impresionat insistența cu care s-a urmărit subiectul de ambele părți: părinți participanți și părinți organizatori. În intervalul martie – iunie, am anulat și replanificat balul acestor copii de cel puțin trei ori, adoptând de fiecare dată măsurile impuse de guvern în condiții de pandemie.
Cum să realizăm fotografiile cu distanță de 1 m între copii? Cu toată bunăvoința, cine își dorea să supravegheze copiii la dezinfectatul mâinilor, ori de câte ori situația o impunea? Cine își putea imagina un bal de absolvire în care partenerul și-ar fi dansat partenera de la 1 m? Perspectiva organizării întregului bal sub răspunderea câtorva părinți în aceste condiții ieșea din discuție. Am trimis banii înapoi copiilor (părinților care apucaseră să facă plata), am anulat toate rezervările și angajamentele făcute și asta e… Ce o fi vom mai vedea. Și au curs pe Fb mesaje de dezamăgire, de părere de rău că “ai noștri nu vor fi ce am fost noi”, că era momentul lor și pandemia l-a răpit”… În fine, știți voi, că doar oameni suntem cu toții.
În ultima săptămână de școală, când practic ne luam adio de la acest tip de amintiri legate de ultimul an de gimnaziu, s-a produs minunea. Noile norme impuse și un telefon salvator au adus o rază de bucurie: “Vă sunăm de la restaurantul X, am putea să vă găzduim balul la noi, în condiții de maximă securitate, potrivit perioadei prin care trecem, dar trebuie să va hotărâți destul de repede, că sunt mulți pe lista de așteptare”. Nu știu câți alții așteptau acest bal (unele școli avuseseră balul în iarnă), dar nouă ne-a prins bine oferta. Restaurantul în cauză, care oricum pierduse – presupun eu – o mulțime de bani în perioada de lockdown, s-a repliat repede pe piață și a venit cu o ofertă tentantă.
Am avut (cred) 36 de ore să ne hotărâm și o săptămână la dispoziție, pentru pregătiri, dar grație unei mobilizări ireproșabile din partea părinților, copiii noștri s-au bucurat de eveniment. Probabil băieții au fost avantajați de simplitatea hainelor (mulți dintre ei având deja costume la vârsta asta), iar pentru câteva fete s-a oferit o mămică să doneze rochii de bal din magazinul propriu. Cu mult bun gust și fără prea multă extravaganță, evenimentul s-a sărbătorit la cel mai șic restaurant din zonă, unde cel desemnat cu primirea oaspeților a fost chiar directorul școlii.
Dacă vă întrebați ce vreau să spun cu povestea asta, aș menționa câteva aspecte care mi-au reținut atenția:
– Restaurantul care a înțeles că există o oportunitate de redresare economică și a venit în întâmpinarea noastră (nu a așteptat să îi batem la ușă);
– Părinții care au răspuns pozitiv într-un timp record, deși vacanța de vară bătea la ușa (ziua balului era ultima zi de școală și unii aveau deja vacanțele planificate);
– Solidaritatea cu care au răspuns părinții, ajutând astfel și pe cei care nu au avut posibilități imediate (transport, ținute adecvate).
În încheiere, trebuie să recunosc că în trei ani de când sunt aici, am auzit mult mai multe comentarii constructive despre cum am putea face să iasă bine, decât viceversa. Hmmm, sună destul de ciudat, dar cred că oamenii ăștia nu îl știu pe Gică-Contra. Păcat că îl știm noi… Dar cum orice învăț are și dezvăț, m-aș bucura să îl lăsăm în urmă pe nenea Gică. Eu zic că ar cam fi timpul să ne facem alți prieteni, unii mai harnici, mai de treabă, mai săritori.
Liliana Pintilie, Sandvika, Norway, octombrie 2020.
MN: Alte gânduri scrise atât de inspirat de Liliana Pintilie, corespondenta noastră dragă din ”Nordul îndepărtat” și publicate de Mangalia News, sub genericul ”La pas, prin Țara lui Moș Crăciun”, puteți citi AICI.
Mangalia News, 08.10.2020.
