Se întâmplă la case mari. La pas prin Țara lui Moș Crăciun, cu Liliana Pintilie. Primul episod

0
828

SERIAL — Se întâm­plă la case mari. La pas prin Țara lui Moș Cră­ciun, cu Lili­a­na Pin­ti­lie. Pri­mul epi­sod.

Toc­mai ce am venit de la o ședin­ță cu părin­ții. Și, pen­tru că m‑ați tot între­bat cum ar fi să vă poves­tesc ”de prin Nord”, vă spun sin­cer că, de mul­te ori merg pe drum și cuget la cât sun­tem de dife­riți. Sunt prea mulți oameni din antu­ra­jul meu care ar vrea să știe cum e aici, dar și mai mulți care ar putea găsi moti­va­ția să fie și aco­lo ca aici. Româ­nia este și va fi țara mea nata­lă. Nor­ve­gia e țara mea adop­ti­vă. Le iubesc pe fie­ca­re în par­te, ca pe copi­ii mei, în mod egal și, tot­o­da­tă, dife­rit.

Și da, mi-aș dori ca oame­nii noș­tri să se gân­deas­că și la alții, la bine­le ace­la comun care e de preț, la poten­ți­a­lul pe care îl avem și ceea ce ne lea­gă: un vii­tor mai bun pen­tru copi­ii noș­tri. Nu pro­mit să vă pot scrie zil­nic. Nu am tim­pul nece­sar, nu e nici potri­vit. Însă, pro­ba­bil, o dată pe lună v‑aș tri­mi­te un text care să repre­zin­te (poa­te) sămân­ța care va încolți mai târ­ziu în noi/ei.

Se întâm­plă la case mari. La pas prin Nor­dul înde­păr­tat

Pen­tru că de ceva vre­me mi‑a încol­țit gân­dul că felul în care tră­iesc oame­nii aceștia de pe aici e bine de ști­ut și pe la noi, am să aștern aici (în spe­ran­ța că le voi da mai depar­te) gân­duri, emo­ții, sen­ti­men­te, des­pre via­ța de aici, văzu­tă prin ochii unui român imi­grant. Că, poa­te cine știe, așa cum zicea mama mea când eram copil: “Să te uiți în jur, mamă și să iei de la alții numai ce e bun”.

Sun­tem, așa­dar, în febra pre­gă­ti­ri­lor pen­tru balul de sfâr­șit de școa­lă gim­na­zi­a­lă, res­pec­tiv cla­sa a 10‑a, aici. Ca să păs­trez o linie a tim­pu­lui, vă spun că febra a înce­put în toam­nă, prin luna octom­brie (!!!). De la pri­ma ședin­ță, pe lân­gă părin­ții repre­zen­tanți de la fie­ca­re cla­să fina­lis­tă, s‑au pre­zen­tat și doi elevi de cla­sa a 10‑a, cum s‑ar zice, repre­zen­tan­ții ele­vi­lor.

In vede­rea orga­ni­ză­rii pro­pri­u­lui bal, au dat dru­mul la cerin­țe: Meni­ul să fie sim­plu, de pre­fe­rat car­ne de pui, ca să le fie ușor și acce­si­bil și musul­ma­ni­lor, au auzit că DJ-ul de anul tre­cut ”a fost miș­to” — deci îl vor și ei, mese­le să fie pătra­te, nu rot­un­de, culoa­rea deco­ru­lui să fie bleu des­chis, nu culori închi­se care să închi­dă atmosfe­ra, în loc de desert, un tort gene­ros și câte­va sără­țe­le — gus­tă­re­le pe masă, ca să aibă ce face între melo­dii. Au tre­cut, desi­gur, în revis­tă trans­por­tul dus-întors și, să nu uităm, buge­tul, pen­tru că ei se gân­desc la buzu­na­re­le părin­ți­lor, iar unii din­tre ei au frați și surori la școa­lă (care și ei au pro­pri­i­le nevoi finan­ci­a­re).

Stau eu intr-un cot si ma gan­desc: oare sunt in locul potri­vit sau copi­ii astia sunt de pe alta pla­ne­ta? Adi­ca s‑au gan­dit ei la toa­te astea INAINTE sa vina la sedin­ta? Wow! In fine, imi retin sur­prin­de­rea, stau cu ure­chi­le ciuli­te si astept res­tul. Repre­zen­tan­tii copi­i­lor au para­sit sedin­ta (că, deh’ au spus ce au avut de spus) si am ramas noi, parin­tii.

Mese­le le luam de aco­lo, meni­ul il sta­bi­lim cu seful buti­cu­lui din zona (sa zicem un soi de Kau­fland de pe la noi — va pre­gati pla­to­uri cal­de si le livrea­za la cere­re), sa inchi­ri­em auto­buz pen­tru toti e cam scump — asa ca se vor orga­ni­za parin­tii cu șofat cate 2–3 copii, avem foto­graf, am sta­bi­lit data, tinem lega­tu­ra cand si unde apar oport­u­ni­tati de inchi­ri­at / achi­zi­tio­nat tinu­te sofis­ti­ca­te second-hand, ne tre­bu­ie parin­ti — volun­tari — supra­ve­ghe­tori.

Aici m‑am blo­cat! Cum adi­ca? Uite asa: 5 cla­se de a 9‑a (care stau la coa­da sa aibă pro­pri­ul bal la anul) vor par­ti­ci­pa cu cate 4 parin­ti, care vor da o mana de aju­tor la buca­ta­rie (exis­ta si elevi volun­tari la ser­vi­re, nu am reti­nut cati), unii la intra­re, unii prin pre­ju­rul loca­ti­ei, ca poa­te le vine petre­ca­re­ti­lor chef sa iasa la aer si … o dus­ca din bos­cheti (pusa de mai devre­me bine). Iaca nu! Ca ochiul vigi­lent al parin­te­lui vede tot. Omul poar­ta ves­ta reflec­to­ri­zan­ta sa se stie ca repre­zin­ta auto­ri­ta­tea. Se impart pe ture, vre­me de 8 ore, cat tine petre­ce­rea (cu tot cu des­chis-închis ușa).

Va ima­gi­nati ca toa­te aces­tea le-am aflat de la pri­ma sedin­ta si mici­le deta­lii se pun la punct pe par­curs (o intalnire/luna). Dar chiar si asa, ide­ea că oame­nii astia, ale caror buzu­na­re sunt mai bur­du­si­te decât ale noas­tre, se gan­desc la buget, eco­no­mie, sigu­ran­ta copi­i­lor lor, ma pune pe gan­duri. Sunt lucruri de bun-simt pen­tru unii si aproa­pe de necon­ce­put pen­tru altii. Parin­tii si pro­fe­so­rii isi doresc ca aces­ti copii sa ple­ce la liceu si mai tar­ziu in via­ta cu expe­rien­te fru­moa­se. Gan­dul că după gim­na­ziu se vor impras­tia care-cum-si-inco­tro vor vedea cu ochii, ii face sa apre­cie­ze mai abi­tir momen­tul pre­zent, lega­tu­ri­le din pri­mii ani de scoa­la, pri­e­te­ni­i­le ce s‑au sudat in timp.

Bra­vo lor! Nu ar stri­ca să luăm și noi un ase­me­nea obi­cei. 

Lili­a­na Pin­ti­lie, cores­pon­dent Man­ga­lia News în Nor­dul înde­păr­tat.


Man­ga­lia News, 29.02.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele