În călătoria de astă vară, am luat în calcul și Olăneștiul. De ce? Fiindcă alesesem traseul pe Valea Oltului și fiindcă nu văzusem vreodată Băile Olănești. Ne rezervasem o noapte la Hotelul Olănești, de 3*, cu referințe bune, relativ proaspăt renovat.
Când am ajuns, ce să vezi, parcarea deloc generoasă ca spațialitate, era plină. A apărut prima problemă. Eu unde parchez? Am reușit să urc mașina pe un trotuar, înghesuită între alte două, bineînțeles neregulamentar, dar cu ideea de ”temporar”. La recepție am adus problema în discuție, răspunsul a fost un dat din umeri, mi s-au indicat alte două locuri de parcare, la oarecare distanță. Într-adevăr am reușit să găsesc un loc într-una dintre parcări, la cca 200 m și am respirat ușurat.
În cameră, care nu arăta deloc rău, cu mobiler nou, baia modernă, am constat că instalația centralizată de aer condiționat nu funcționa. Afară erau 30⁰C. Ulterior, la recepție mi s-a explicat că e setată numai pe aer cald. La întrebarea ”și vara?”, mi s-a răspuns zâmbind că ”înțeleg că e cald acum, dar…”.
Din balconul camerei puteam admira o superbă priveliște cu dealuri acoperite de mult verde. Am decis să văd stațiunea, izvoarele, să mă mișc un pic. Am trecut pe lângă un parc cu aspect comunistoid, fără nimic modern, trist și nevalorificat. Doar niște bănci pe care stăteau niște bătrâni.
Pe drumul spre izvoare, ne-a întâmpinat pe marginea șoselei o ”salbă” de corturi, chioșcuri și tarabe, întinse pe sute de metri, unde se vindeau chinezării, în mare parte. Un bâlci, cu alte cuvinte, care obtura vederea spre pârâul care străbătea stațiunea. Foarte mulți vârstnici, care veneau, se duceau dinspre / spre izvoare, cu diverse recipiente pline cu apa minerală proaspăt colectată.
Vârstnicii noștri, care nu se aseamănă nici pe departe cu cei din vest, care coboară de pe navele de croazieră, care călătoresc în toate colțurile lumii și își trăiesc la maximum și ultima zi a vieții. Vârstnici obosiți de muncă, de viață, de pensii mizere, de boală, uitare, derută și lipsă de speranță.
Am ajuns, în sfârșit, la izvoare. Multe dintre ele închise, iar cele deschise mi-au adus aminte de anii ’80, cu o infrastructură în care nu s-a investit aproape nimic, totul transmițând ceva deprimant. M-am întors la hotel cu gândul, fără a fi cinic, să mă bucur de faptul că sunt încă tânăr…
Am servit cina, care a fost delicioasă, iar chelnerii amabili. Am plecat a doua zi, la recepție percepându-mi-se ”20 lei, taxă de stațiune”. M-am întrebat unde se investesc acești bani, fiindcă stațiunea arată jalnic, cu excepția peisajului superb.
Cu stimă,
Bogdan-Radu Brînzan.
Mangalia News, 08.09.2019.
Ești patetic.Daca nu-ți place,mergi in alta parte ca să-i denigrezi și pe ăia.