CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICUL „MIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 2. (Episodul 1 poate fi lecturat AICI).
După Cuvântul înainte din episodul anterior, scris de coordonatorul cărții, domnul comandor ( r ) Gheorghe Mihalache și Prologul semnat de Dorin Dănilă, continuăm publicarea în serial a cărții ”CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICUL „MIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB”.
PARTEA I
Aurel Baciu
1. ANUL I. ŞCOALA MILITARĂ SUPERIOARĂ DE MARINĂ ”MIRCEA CEL BĂTRÂN”
Primul an la şcoala de marină. Structura de învăţământ, profesori şi instructori, materii de studiu
Primul an de şcoală de marină a început la data de 20 august 1972 şi a durat până la 25 septembrie 1973.
Structura sa a fost următoarea:
-20 august-30 decembrie 1972: cursuri;
-30 decembrie 1972-10 ianuarie 1973: vacanţa de iarnă;
-10 ianuarie-11 iunie 1973: cursuri, examene;
-11 iunie-20 august 1973: practica de vară-Palazu Mare;
-20 august-25 septembrie 1973: vacanţa de vară.
Ca instructori şi profesori s-au straduit să ne direcţioneze primii paşi ai viitoarei cariere următorii:
-comandant de companie: lt. maj. Francisc Bozianu,
-locţiitorul cdt. companie: lt. Aurel Vlăiescu,
-plutonier de companie: sg.maj. Vladimir Vremir,
-Filozofie: prof.cpt. Rg.III Petre Petrescu,
-Economie politică: prof. cpt.Rg.III Ghiorghi Găman,
-Limba rusă: prof. Ştefan Vodă,
-Limba engleză: prof. Leonte şi prof. cpt.Rg.III Mihai Leonte,
-Pregătire fizică: prof. cpt.Rg.III Mihai Spălăţelu,
-Matematici superioare: prof. cpt. Rg.I C-tin Bălăbănescu, prof. Mircea Lupu, prof. asist. Nicolae Pavlenco,
-Electrotehnică generală: prof. cpt.Rg.II C-tin Pătrăşcoiu,
-Radiotehnică: prof. cpt.Rg.III Teodor Lazarovici,
-Navigaţie costieră: prof. cpt.locotenent Dan Stăiculescu,
-Marinărie: prof. cpt.Rg.III Iulian Croicu,
-Instrucţia tragerii cu armamentul de infanterie şi instrucţia de front: cpt.Rg.III Simion Moraru,
-Practica de vară la SPM Palazu Mare:cpt.Rg.III Simion Moraru şi lt. Aurel Vlăiescu.
August-septembrie 1972
Ultima vacanţă, aceea dintre terminarea Liceului militar şi intrarea la Şcoala Militară Superioară de Marină era pe terminate. Prezenţa la noua şcoală, din Constanţa, era pe 15 septembrie, dar, prin nu ştiu ce ordine şi dispoziţii, am fost chemaţi mai înainte, cu vreo 25-30 de zile, adică la sfârşitul lunii august.
M-am pregătit sufleteşte şi fiziceşte de plecare. Tot în acea perioadă, ai mei urmau să sărbătorească „Nunta de Argint” – 25 de ani de la căsătorie. Şi aşa, cu o zi înainte de a pleca, mama a dispărut de acasă. Ce credeţi că a făcut?. S-a urcat în tren, via Constanţa, şi a ajuns la comandantul Şcolii Navale, contraamiralul Ilie Ştefan. I-a povestit care este situaţia, s-a dus la malul mării, pe faleza Cazinoului, a admirat valurile, după care s-a întors, cu următorul tren, cu toate aprobările de a mai rămâne câteva zile acasă. Şi aşa, mi-am prelungit puţin agonia despărţirii de cei dragi.
La această sărbătoare, ca de obicei, au participat mulţi vecini şi prieteni de-ai părinţilor noştri. A fost ceva deosebit. Dar cum tot ceea ce este frumos ţine puţin, a venit vremea să-mi iau la revedere de la cei dragi. Mi-am luat bagajul şi, cu un întreg alai după mine, am poposit pe peronul gării noi din orașul Gheorghe Gheorghiu-Dej (Oneștiul de azi). Mă uitam cu nostalgie la tot ce era în jur şi mă gândeam că va trece mult timp până îmi voi revedea prietenii, pe cei dragi şi meleagurile minunate ale copilăriei. În gară era multă lume, ca de obicei, fiecare cu ale lui şi cu destinaţii diferite, dar eu eram cu ale mele şi făceam abstracţie de tot. Lângă mine erau părinţii, fraţii şi mulţi prieteni, de care mă despărţem de fiecare dată cu mare greutate. Lumea se uita admirativ deoarece ţinuta albă, cu pantaloni bleumarin şi lampas roşu de liceu militar, atrăgea, ca un magnet, privirile. În acele vremuri erau puţini tineri care se bucurau de aceste privilegii, dar numai noi ştiam ce preţ scump aveau aceste haine frumoase.
Discutam aproape în şoaptă, mai de una, mai de alta, parcă ne feream să nu ne audă cineva. Făceam planuri pentru viitoarele vacanţe, dar totul îmi părea aşa de îndepărtat şi de nerealizat, încât am abandonat subiectul. Un altul i-a luat locul, dar şi el s-a dovedit la fel de lipsit de importanţă, aşa că, într-un târziu, tăcerea a pus stapânire pe mine şi pe toţi, rămânând fiecare cu gândurile lui, cu împlinirile şi neîmplinirile lui. Tăcerea noastră a fost perturbată de difuzorul de la peron, care anunţa sosirea trenului Ciceu-Adjud. Luări de rămas bun, puţine lacrimi, îmbrăţişări afectuoase, cuvinte, într-un iureş de neînţeles, toate la un loc şi încă pe-atâta.
Mi-am luat valiza şi am ocupat un loc, în compartimentul pe care l-am găsit mai gol. Apoi, am ieşit la fereastră pentru a mai prelungi puţin agonia despărţirii. Am făcut cu mâna până nu am mai văzut peronul şi am rămas, în continuare, la fereastră, pentru a-mi lua rămas bun de la locurile, pe care atât de mult le-am îndrăgit, din micul cartier TCR al oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, judeţul Bacău.
Fără să-mi dau seama, noaptea ne ajungea din urmă şi ne-o lua înainte, punând stăpânire pe întreg orizontul. Trenul gonea ca o nălucă.
Eram singur în compartiment. Gândurile mă chinuiau, purtându-mă undeva, departe, undeva pe ţărmurile înspu-mate ale mării, pe care o văzusem doar o dată în viaţă. Par-că vedeam imensitatea apelor, locul unde cerul îşi coboară fruntea pentru a săruta marea, locul unde Eminescu, ca un ultim testament către omenire, îşi dorea să-şi afle mormân-tul. Întrebările curgeau necontenit, ca şi clipele, dar toate se pierdeau undeva, în urmă, şi, parcă, cu toată strădania mea, nu reuşeau să mă ajungă, rămânând doar frământările ce nu se mai terminau: Oare cum va arată şcoala asta nouă? Ce profesori voi avea? Vor fi buni? Vor fi răi? Vor fi înţe-legători sau absurzi? Ce fel de colegi voi avea, printre cei pe care nu-i cunoşteam? Cum o arăta un vapor? Dar o navă de luptă?
Adevărul este că, întotdeauna, m-au fascinat avioanele şi vapoarele, poate şi pentru faptul că nu le-am putut vedea mai des, de aproape, şi gândul că voi ajunge să calc pe o navă militară mă făcea să mă simt în al noulea cer. Mi-am amintit că, în 1961, când Gagarin şi Titov au zburat în cosmos şi de-abia intram în clasa I, l-am rugat pe tata să scrie celor doi şi să-i felicite pentru ceea ce au făcut. Spre bucuria mea, am primit din URSS răspuns, cu fotografiile celor doi cosmonauţi şi semnăturile lor. Le păstrez şi astăzi.
De mic copil am călătorit mult cu trenul, având înlesnirile acordate de CFR pentru călătorii gratuite la clasa I. Tatăl meu lucra la CFR şi era decorat cu Medalia Muncii.
Mama a fost, mereu, călăuza noastră. Pe lângă multe alte destinaţii, una deosebit de interesantă era aceea de la Galaţi. Cum ajungeam acolo, o luam spre faleza Dunării, ca să pot vedea vapoarele. Mă lăsau mut de uimire. Erau atât de măreţe, cu formele şi coloritul lor divers, încât, minute în şir, nu îmi mai desprindeam privirile de la ele.
În trenul care mă ducea spre mare, gândurile şi întrebările duceau, în capul meu, o luptă fără victorie, fără răspunsuri, într-un flux ameţitor ce curgea din lumea lui Jules Ver-ne, pe care l-am citit, cu mare plăcere, de mai multe ori. Printre atâtea reverii, întrebări, chinuri sufleteşti, nelinişti, temeri de necunoscut s-a deschis, brusc, uşa compartimen-tului, cineva a aprins lumina şi m-a trezit la realitate. Conductorul mi-a cerut documentele de călătorie şi mi-a adresat şi câteva cuvinte: „Gata cu concediul, marinare?” Mi s-a umplut inima de bucurie. Iată un om care, deja, mă vedea marinar. Aş fi vrut să vorbesc cu el despre asta, să-mi descarc sufletul, dar, la fel cum a venit, a şi plecat. Mi-a stins lumina şi a tras uşa compartimentului, lasându-mă în închisoarea gândurilor mele.
În cele din urmă, mulţimea evenimentelor şi gândurilor, acompaniate de lumina intimă de pe culoarul vagonului şi căldura plăcută ce plutea în aer, m-au trimis în lumea viselor. Dar, şi acolo, cineva îmi şoptea la ureche: „Timpul îţi va da răspuns la toate, visele se vor transforma în realitate, dar prin foarte multă muncă şi sârguinţă”. Înspre dimineaţă, una frumoasă de sfârşit de vară şi început de toamnă, frânele trenului s-au încleştat, într-un scrâşnet puternic, în gara de la malul mării.
Mi-am luat valiza şi m-am îndreptat spre coborâre. Simţeam în mine ceva ce nu-mi puteam explica. Peronul era plin de lume gălăgioasă şi mă simţeam ca un naufragiat pe o insula străină. Eram singur într-un oraş mare, unde totul îmi era necunoscut şi totul era diferit faţă de lumea de unde veneam eu. Cu inima la gură, am coborât treptele gării şi m-am îndreptat spre staţia de autobuz. M-am ciocnit de cineva şi mi-am cerut, repede, scuze. Atâta lume şi eu eram, totuşi, singur. Ştiam că trebuie să iau autobuzul 7, către port şi, de acolo, autobuzul 3, până la şcoala navală. M-am urcat într-un 7, dar fără să realizez că acesta mergea în sensul invers, decât cel pe care îl doream eu.
În sfârşit, am coborât şi m-am pus pe direcţia corectă. Parcă şi în autobuz atmosfera era apăsătoare şi îmi sporea, mai mult, deruta şi suferinţa.M-am liniştit după vreo 10 minute, după ce am fost atras de macaralele portului, de vapoarele acostate în dane şi, bineînţeles, de mare. Parcă, viaţa a început să palpite în mine, iar inima dădea semne de relaxare. La realitate m-a trezit briza mării, odată cu coborârea la staţia de la Poarta unu. Valiza, care până atunci era a naibi de grea, acum mi se părea nemaipomenit de uşoară. Puterile mi-au revenit, ca prin farmec, odată ce am păşit pe faleza de la Cazino, cu privirea holbată la întinsul nesfârşit al mării.
Mă usturau ochii, iar mâinile mă dureau, de cât de tare strângeam balustrada falezei. Şi parcă, nefiind îndeajuns de treaz, un val mai înalt s-a spart în dreptul meu şi mi-a făcut botezul marinăresc.
Nu mai ştiu cât am stat acolo „de vorbă cu marea”, dar se făcuse, deja, ora când soarele îşi arunca săgeţile necruţătoare asupra mea. Eram puţin contrariat de faptul că, în prima zi de septembrie, aici era mult mai cald, decât acolo de unde veneam eu. Şi aerul îl simţeam sărat.
Autobuzul 3 circula destul de des, aşa că m-am urcat, fără nicio grijă, ştiind sigur că are capăt în cartierul Coiciu, unde auzisem că se află şcoala navală. Priveam prin geam şi încercam să memorez traseul, străzile, casele, blocurile. Nu am reuşit mare lucru, pentru că itinerarul autobuzului era destul de sinuos, aşa că m-am dezorientat repede şi am renunţat, ştiind, sigur, că voi ajunge unde trebuie.
Reveria dispăruse, temerile se spulberaseră. Acum, sin-gurul gând era acela de a ajunge cât mai repede şi de a face o bună impresie celor care mă vor aştepta.
În autobuz am rămas doar eu, şoferul şi taxatoarea, ca-re zâmbea, gândindu-se, poate, că sunt nou prin acele locuri. Adevărul ăsta era. Mi-am înşfăcat valiza, i-am salutat politicos pe cei doi şi am coborât, nu înainte ca taxatoarea să mă gratuleze cu un nou zâmbet şi cu urarea: „Succes!”. Nici n-am mai apucat să-i mulţumesc, că m-am şi trezit jos. Pe şira spinării apa îmi şiroia, iar bluza de pe mine era deja udă.
Am pornit, cu paşi grăbiţi, către poarta şcolii, ce se vedea undeva, în camp, şi în faţa căreia erau două blocuri cu câte un etaj, coşcovite şi deteriorate de vreme.
Am ajuns în dreptul porţii. Un subofiţer, cu banderola pe braţ, moleşit de căldură, m-a îndrumat spre o clădire din dreapta intrării, spunându-mi că o să-mi găsesc eu, acolo, colegii. Am fost surprins de faptul că nu m-a întrebat nimic şi nu mi-a dat nicio relaţie suplimentară. Contrariat, m-am îndreptat spre clădirea cu două etaje, placată cu cărămidă roşie şi cu un mic parculeţ în faţă. Am intrat. Interiorul strălucea de curăţenie, mozaicul era proaspăt lustruit şi mirosea a ceară. O atmosferă sobră, ce impunea respect şi disciplină. Am fost atras de fotografiile din ramele de pe casa scării şi nici nu am bagat de seamă când, sus, a apărut un marinar adevărat, într-o uniformă nouă şi care mi-a spus scurt: „Salut, vino să-ţi dau hainele!” şi a dispărut.
Am ramas uimit, mai să nu-l recunosc pe fostul meu coleg de liceu militar, Geo Fădurean. Din acel moment şi până astăzi mi-a rămas unul dintre cei mai buni prieteni. Geo era „sergent de serviciu” pe companie. Am urcat scările, în fugă, şi am început să-l bombardez cu întrebări, dar el, mucalit, cum îl ştiam, cu calmul lui englezesc, mi-a pus hainele în braţe, mi-a aruncat câteva vorbe din mers şi a încheiat: „Ai noştri sunt pe alee, la instrucţie, mergi şi tu la ei!”
Am rămas singur în dormitor, cu hainele în mână. M-am uitat le ele, la paturile curate şi aliniate la aţă, la chesoanele deschise, pline de mirosuri plăcute, de săpun nou şi parfumuri. Am început să mă echipez cu noua mea ţinută, total diferită de aceea lăsată pe un pat. Nu prea ştiam cum să o pun. La bluză, m-am priceput cumva, dar la pantaloni… I-am luat pe toate părţile, care o fi faţa, care o fi dosul? Am remarcat că sunt la modă, erau evazaţi, dar nu vedeam şliţul. Într-un final am descoperit platca şi faptul că pe laterale erau nasturi. Odată puşi pe mine, am constatat că, de fapt, erau cu cel puţin două numere mai mari decât măsura mea.
În sfârşit, m-am echipat şi parcă m-a lovit un val de căldură. Postavul bleumarin, din care era facută uniforma, destul de gros, m-a încins la maxim. M-am uitat în jur, să văd dacă nu am uitat să-mi pun vreun accesoriu, mi-am aşezat uniforma de licean pe umeraş, am pus-o în chesonul pe care era scris numele meu şi am ieşit pe aleea spre care mă îndrumase colegul meu, Fădurean.
Mă chinuia căldura. Am dat să-mi iau bereta de pe cap, dar nu i-am găsit cozorocul. Mi-am scos batista, să mă şterg de transpiraţie şi am dat peste colegii mei care, imediat ce m-au reperat, au început să mă asalteze cu întrebările: „De ce ai întârziat? Ai avut pile de nu te-ai prezentat la timp, sau n-ai mai vrut să vii?” şi tot aşa. Le-am explicat din ce cauză am întârziat şi cine a fost „pila” mea.
Între mulţimea de marinari i-am recunoscut pe cei 14 colegi ai mei, de la Câmpulung Moldovenesc. Apoi, am făcut cunoştinţă şi cu cei 15 de la Breaza şi cu ceilalţi 15 colegi, veniţi din viaţa civilă. Să vă fac şi vouă cunoştinţă cu ei.
Grupa 101:
1.BACIU AUREL – LM Câmpulung Moldovenesc;
2.CIOROGAR VIOREL – LM Breaza;
3.CIUCU GHEORGHE – LM Breaza;
4.COMLOŞANU GABRIEL–liceu civil,fost militar în termen;
5.CUMPĂNAŞU IONEL – LM Breaza;
6.DĂNILĂ DORIN – LM Breaza;
7.FĂDUREAN GHEORGHE-LM Câmpulung Moldovenesc;
8.GALANTONU MARIN – LM Câmpulung Moldovenesc;
9.IONESCU ION – liceu civil;
10.LEFTER NICOLAE LM Câmpulung Moldovenesc;
11.LEPĂDATU DORIN – LM Câmpulung Moldovenesc;
12.MIHALACHE GHEORGHE – LM Breaza;
13.OSIPENCO DUMITRU – liceu civil;
14.PETRIA GHEORGHE – LM Breaza;
15.SIMION TEODOR – LM Breaza;
16.SPANDOLE GIGI – liceu civil;
17.SPIRIDON PETRE – LM Câmpulung Moldovenesc;
18.STOICA PAUL – LM Breaza;
19.ŞOLDEA DRAGOMIR – liceu civil;
20.TIŢA EMILIAN – liceu civil;
21.ŢIGĂNUŞ VASILE – LM Breaza;
22.ŢOP VALER – liceu civil;
23.VEREŞ ERNEST- liceu civil, fost militar în termen;
Grupa102:
1.ANTONIU STELIAN – LM Câmpulung Moldovenesc;
2.COCARGEANU GHEORGHE – LM Breaza;
3.CONSTANTINESCU EUGEN – liceu civil;
4.COTLEŢ DUMITRU – LM Câmpulung Moldovenesc;
5.COZMA NICOLAE – LM Breaza;
6.CHIRVASE OCTAVIAN – LM Breaza;
7.GĂLEATĂ NICOLAE – LM Breaza;
8.GROSU VASILE – liceu civil, fost militar în termen;
9.FERENDINO SORIN – LM Câmpulung Moldovenesc;
10.ION GHEORGHE- liceu civil, fost militar în termen;
11.NICA MIRCEA- LM Câmpulung Moldovenesc;
12.ODOLBAŞA VICTOR – liceu civil;
13.PLEŞCA DUMITRU – LM Câmpulung Moldovenesc;
14.RUSMĂNICĂ MIRCEA – LM Câmpulung Moldovenesc;
15.SILAGHI GAVRIL – LM Breaza.
16.SÂRBU PETRIŞOR- liceu civil, fost militar în termen;
17.ŞTEFAN BĂLUŢĂ – liceu civil;
18.TARAN ŞTEFAN – LM Câmpulung Moldovenesc;
19.TOGAN IONEL – LM Câmpulung Moldovenesc:
20.TUREŢCHI IOSIF – LM Breaza;
21.UDRIŞTE TĂNASE – LM Câmpulung Moldovenesc;
22.VASILE VIOREL – liceu civil, fost militar în termen;
Desigur, că am reuşit să-i cunosc bine, în zilele care au urmat. Dar, acolo pe alee, s-a apropiat de mine unul dintre colegi, scurt şi grăsuţ, brunet, puţin peltic şi sâsâsit, care s-a recomandat urgent: „Dragul meu, eu sunt Bebe din Brăila, vrei să fim prieteni?” N-am apucat să-i răspund că el, folosind aceeaşi abordare, s-a îndreptat către un alt coleg. Am zâmbit şi am continuat discuţiile despre noua noastră şcoală. Toţii erau nişte băieţi simpatici, plini de viaţă, de elan ti-neresc, gata să ia în piept noile provocări ale vieţii. Vorbeam despre liceu, vacanţe, prieteni ca şi când nu am fi fost des-părţiţi niciodată, de parcă ne cunoşteam de când lumea. Pălăvrăgeala noastră a fost întreruptă de un tânăr locotenent, pe care am aflat că îl cheamă Vlăescu şi este comandantul nostru de companie.
Am început instrucţia. Cald, foarte cald! Soarele parcă ne năucea. În fiecare pauză fugeam, precum potârnichile, la umbra pomilor şi reluam discuţiile. Noi, cei care trecusem prin liceele militare, eram deja plictisiţi de această activitate. Salutul, pasul de defilare, onorul, marşul cu cântec, defilarea erau „secrete” doar pentru cei veniţi din viaţa civilă.
Zilele au trecut şi, odată cu asta, hainele noi de postav nu ne mai deranjau aşa de mult, iar soarele, deşi încă mai ardea, nu ne împiedica să ne vedeam de ale noastre. Încet, încet, totul intra în normal, conform unui plan dinainte stabilit. Colegii veniţi din civilie s-au integrat repede şi, chiar dacă mişcările lor erau mai stângace în pluton, printre noi nu erau observate.
A sosit şi ziua mult aşteptată de 25 septembrie 1972. Zi festivă pentru deschiderea anului de învăţămât. Tribuna de pe platoul central era împodobită sărbătoreşte şi păzită cu străşnicie de însuşi marele voievod Mircea cel Batrân, ce trona, sprijinit în sabia dreptăţii, privindu-ne de la înălţime. De jur împrejur fluturau steaguri mul-ticolore, care pentru noi erau adevărate enigme. Un coleg mai mare ne-a explicat că, fiecare dintre aceste steguleţe, aveau o anumită semnificaţie în marină şi, toate la un loc, constituiau Marele Pavoaz, ridicat la catargele navelor Marinei Militare în zilele de sărbătoare. Mult mai multe despre ele aveam să aflu după ce am ajuns ofiţer al Forţelor Navale Române.
Colegii din anii superiori ne priveau cu îngăduinţă. Noi îi vedeam ca pe nişte adevăraţi mateloţi, mai ales că „jonglau” cu tot felul de expresii marinăreşti, total necunoscute nouă, novicilor. Mai mult, uniformele lor, deja „tocite”, parcă le veneau turnate şi le purtau de când lumea. Erau binevoitori şi ne răspundeau la toate întrebările, dar din cauza vocabularului marinăresc, mult prea sărac, pe care de-abia ni-l însuşeam, renunţam să mai întrebăm.
Încet, încet, platoul se anima. Au apărut tot mai mulţi ofiţeri, profesori şi persoane oficiale. Eram impresionaţi de eghileţi şi stilete. Mi-am adus aminte că, pe vremea şcolii generale, aflându-mă cu mama în Oneşti, am remarcat un ofiţer de marină, care a coborât dintr-o Dacie. Atunci, am rămas mut de uimire şi cu ochii pironiţi pe el. Mama a remarcat starea mea şi mi-a zis: „Dacă o să înveţi carte, o să ajungi şi tu să porţi aşa haine frumoase”. Peste mulţi ani, m-am întors în oraşul meu, cu o Dacie albă, în costum bleu-marin, cu stilet şi eghileţi. Ştiam că sunt privit şi bănuiam ce senzaţii trezesc în puştii din apropiere. Trecusem şi eu prin asta.
Dar să revenim pe platoul Școlii de marină. Fanfară, ofiţeri, elevi, profesori, invitaţi. Noi, „pufoşii”, eram în centrul formaţiei şi aşteptam, cu gurile căscate, să vedem ce se va întâmpla. S-a auzit o comandă scurtă şi un trompet a dat semnalul „Atenţiune!”. Se dădea onorul la amiral. Fanfara a început „Marsul de întâmpinare”. La un moment dat, s-a oprit brusc şi am auzit raportul dat comandantului şcolii. Apoi, fanfara a reluat marşul, până când contraamiralul Ilie Ştefan a ajuns în faţa formaţiei. El s-a oprit la mijlocul ei şi ne-a salutat: – ”Bună ziua !”.
– „Să trăiţi, tovaraşe contraamiral!”, am răspuns noi, răspicat, aşa cum învăţasem la repetiţii.
Am simţit cum mi s-a încreţit pielea pe mine, iar părul parcă mi s-a ridicat sub beretă. Am strâns mai tare arma la piept şi parcă mă simţeam mai puternic, mai bărbat, mai sigur pe mine, ca niciodată.
Apoi, a fost intonat Imnul de Stat al României, moment înălţător, clipă de mândrie pentru fiecare oştean al ţării, pentru fiecare tânăr intrat în rândurile armatei. În acelaşi timp, de lângă tribuna oficială se ridica drapelul României pe un catarg înalt. Odată arborat, muzica s-a oprit, iar oficialităţile şi-au ocupat locurile la tribuna oficială. Începea festivitatea propriu-zisă.
Au luat cuvântul mai mulţi ofiţeri, profesori, un elev din anul IV şi un coleg de-al nostru, pe care îl ştiam din liceu, Mitică Pleşca. Cine bănuia, atunci, că el avea să ajungă, după ani şi ani, comandantul submarinului „Delfinul”. S-a aplaudat, s-au transmis vorbe de încurajare şi apoi a venit rândul nostru, al celor din formaţie să arătăm că ştim să batem pasul de defilare.
După încheierea ceremonialului, am trecut la depunerea armelor în locurile de păstrare şi ne-am îndreptat către clubul unutăţii, unde comnadantul şcolii ne-a vorbit despre frumoasa meserie pe care ne-am ales-o, despre multiplele activităţi la care vom fi solicitaţi să facem faţă pe parcursul celor patru ani de şcoală. Toţi ascultam şi îi sorbeam cuvintele. Totul era nou, interesant şi realizam că alegerea făcută, de a veni la Marina Militară, nu a fost greşită. Înţelegeam că suntem chemaţi să învăţăm cât mai mult, în cei patru ani, pentru că numai aşa puteam să ajungem adevăraţi ofiţeri de marină.
Chiar în aceeaşi zi am început şi cursurile, într-o clasă improvizată în clubul de companie, care era despărţit de imensul dormitor doar de o uşă. Crescuse numărul elevilor din institut, datorită cerinţelor tot mai mari ale flotei, iar spaţiile de învăţământ rămăseseră la nivelul anilor 1965-1970, când promoţiile de ofiţeri de marină nu depăşeau 100 de absovenţi, la ambele secţii, militară şi civilă.
Pentru că şi promoţia noastră era destul de mică – la început eram 45 de elevi -, conducerea Institutului a hotărât să ne mute la bordul Navei Şcoală „Mircea” – nava amiral a Marinei Române. Zvonul a existat chiar de la începutul cursurilor şi, în scurt timp, a devenit realitate.
Toţi am trăit o bucurie imensă. Urma să locuim pe o navă adevărată, mai curând decât ne-am fi închipuit vreodată. La sfârşitul cursurilor, din ziua cu pricina, locotenentul Vlăescu ne-a transmis ordinul mult aşteptat: „Veţi servi masa de prânz, după care adunaţi tot echipamentul, toate materialele pentru studiu, toate rechizitele şi obiectele personale, faceţi ordine în dormitor şi la orele 17.00, să fiţi adunaţi pe platoul mic, pentru deplasarea la bric.” Nici nu a terminat bine ce avea de spus, că noi am şi izbucnit în strigăte de „Uraaa!”…, ce l-au obligat să „măture” un pic platoul cu noi. Ce mai conta! În acele clipe, starea de euforie pe care o trăiam ne făcea să suportăm orice. Ne-am mişcat cu o viteză ameţitoare, ducând la îndeplinire tot ce a ordonat comandantul companiei. Ba, mai mult de atât, toate sectoarele le-am facut lună, în timp record!
Disciplinaţi, cu sacul marinarului doldora de echipament, am început să ne deplasăm către platou, cu mult timp înainte de ora ordonată. Colegii din anii II şi III ne priveau cu invidie, ba, unii chiar cu răutate, aş zice. Singurii care ţineau cu noi erau colegii din anul IV, cu care împărţeam până atunci dormitorul, în scurta perioadă cât am stat în şcoală. Cu marea majoritate a lor, de atunci, am rămas buni prieteni. Erau nişte băieţi „jos pălăria”. Colectivul lor era puternic sudat şi aşa au rămas şi în zilele de astăzi. Mai mult de atât, faţă de promoţia noastră, cea mai mare parte a lor au avut o simpatie aparte, pe care şi noi, la rândul nostru, am împărtăşit-o faţă de ei. Am fost cu ei prieteni şi am rămas şi acum la fel. Poate şi pentru faptul că mereu i-am respectat şi i-am apreciat, tot timpul cât ne-am întâlnit în flotă, la bordul navelor de luptă.
„Gospodarul” lor era elevul sergent major Eugen Bulboacă, care se înţelegea de minune cu plutonierul de companie, plutonierul major Spînu, un moldovean în vârstă, mic de înălţime, plin de poante şi învăţăminte şi foarte sever cu păstrarea bunurilor pe care le gestiona, atât pentru cei mari, cât şi pentru noi. Acest „duhovnic” era permanent în mijlocul nostru, ne ştia doleanţele şi necesităţile, ne ajuta cu tot ce putea şi era, necontenit, apărătorul nostru în faţa comandanţilor. Spînu şi Bulboacă deveniseră un cuplu proverbial în şcoală, apreciat şi stimat de toţi, pentru modul de înţelegere şi de ajutorare a elevilor.
Alături de ei, elevul sergent major Petrică Stoica, care se ocupa de magazia cu hainele de oraş, era, la rândul lui, un prieten apropiat nouă. Cât timp am stat împreună, m-am alăturat şi eu acestora, devenind confidentul lor în păstrarea băuturilor alcoolice, agăţate cu aţe de umeraşele uniformelor sau pe mânecile mantalelor, în magazia cu haine. Nu mai ştiu care este, acum, situaţia acelei încăperi însă, dacă ar avea gură să vorbească, multe din faptele „măreţe” ar fi dezvăluite şi ar fi în drept pentru că, trecând mai bine de 40 de ani, le putem scoate de la „secret”.
Nu ştiam mai nimic despre bric. Cei care erau din Constanţa mai cunoşteau câte ceva, dar niciunul nu urcase la bordul lui, vreodată. Eu, sincer, nu-mi puteam închipui cum poate arăta, cum poate fi viaţa pe o astfel de navă sau, după cum se exprima un şugubăţ, „ce ştii tu ce e acela un vapor şi câte chile are?”
La ora stabilită, un autobuz s-a apropiat de platou, a facut o manevră de întoarcere ca la carte şi din el a coborât comandantul nostru şi şoferul, unul mic şi gras, simpatic foc, plin de umor. „Aţi dat de dracul, la vapor!”, a exclamat el, în glumă. Era nea Nicu Muscoi, care avea să ne poarte cu „rabla” lui pe parcursul celor patru ani de şcoală prin toată Constanţa.
Ne-am ambarcat, s-a făcut prezenţa, s-au verificat materialele, apoi comandantul companiei i-a dat undă verde lui nea Nicu, care i-a aruncat, la rândul lui, un „Yes, Sir” şi a demarat.
Încercam să-mi reamintesc traseul pe care îl facusem, cu câteva săptămâni în urmă, când am venit către şcoală. După ceva timp maşina s-a oprit în faţa Porţii 1, de la intra-rea în portul Constanţa şi mi-am revăzut, cu bucurie, locul de pe faleză, unde primisem botezul mării. S-a ridicat bariera şi, după alte câteva minute de deplasare, maşina noastră s-a oprit la „Dana 0”, la dana vechiului far Carol. Acolo era acostat „Mircea”, maiestuosul velier al Mării Negre, mândria Şcolii Navale a României. Umbra arboradei sale coborâse asupra noastră, iar galionul din prova parcă ne saluta: „Bine aţi venit la bord, viitori lupi ai mărilor!”. – VA URMA –
Episodul 1 poate fi vizionat AICI.
Mangalia News, Duminică, 25 august 2019.
