De când am zărit-o prima dată, m-am gândit numai la ea. Nu era chiar normală și mă atrăgea ca o halbă de bere rece după o zi de muncă în plumb și spume de nervi la tipografia Universul.
Nu pot să spun de ce și cum s-a întâmplat exact. Cert e că îmi plăcea la nebunie. Asemenea specialitate de femeie nu mai întâlnisem. Pofteam la ea, ca la un salam adevărat, de Sibiu, așa cum numai în copilărie mai mâncam.
Mergea cu bărbia sus, era tot timpul cu ochii după statui, cariatide, ferestre, case de la 1800, acoperișuri, poduri, cupole. Nu se mai uita pe unde călca și adesea cădea în genunchi. Ce toantă!
*****
Fuga ei era ca un hohot de râs. Fugea de parcă râdea. Pentru că, femeia despre care scriu, fugea tot timpul, n-avea stare. Și când traversa strada, și când venea spre mine, și când pleca spre alții. Fugea…
La început am crezut că e dilie și că a uitat fierul de călcat în priză sau c-o bate tac-su, dacă întârzie acasă. Nu. Așa era ea. Fugea.
Acum am observat că face la fel, dar s-a mai liniștit un pic, pentru că nu vrea să-i dea un exemplu prost lui fiu-său. Aiurea! Parcă eu n-o cunosc? Pun pariu că atunci când e singură fuge iar!
*****
Ce era să fac? Îmi plăcea. Toată! De jos până sus. Îmi plăcea privirea ei care „vorbea”. Avea sute de feluri în care studia oamenii: ascuțit, galeș, pierit, uimit, încrâncenat, copilăros, țâfnos, mândru, gol, cu una dintre sprâncene ridicată în sus, privea în culori: albastru, roșu, alb, negru, cu ură și cu iubire.
*****
Mai târziu, după ce a fost a mea, mă târa prin cele mai penale crâșme de mahala, cele mai periculoase și mai de nedescris. Aveam inima cât un purice. Dacă sărea vreunul cu halba la noi?
Nu, nu era inconștientă, (sau poate că era!), dar zicea că „studiază” caractere, tipologii umane, vorbe, expresii, mutre, tatuaje, pentru texte. O înțelegeam, ce maica mă-sii! Prea era credibilă.
Spre norocul nostru n-am pățit niciodată nimic, chiar dacă, într-o seară, a vărsat pe masa unei crâșme, din neatenție, vreo trei sticluțe cu mir de la Muntele Athos. O săptămână întreagă a mirosit a aripă de înger și-a crin în cloaca lui Satan, iar bețivii zâmbeau fericiți cu ochii-n televizor.
Cel mai mult o atrăgea zona Grivița, la cârciumioarele de la calea ferată, fără autorizație și cu WC afară, în spate. Avea ea o chemare spre sordid. Alte femei visau la sclipici, aur în urechi, restaurante de lux, Paris, vacanțe la Mediterană, Mercedes la scară și menajeră. Ei i se drapela de toate astea.
Era diferită total de toate gagicile de care mă îndrăgostisem până atunci. Roșcată, cu pielea albă și pistrui pe umeri, cu părul lung, mică de înălțime, purta blugi, bocanci, o geantă și un reportofon cu ușița paradită. (pe care-l păstrează și acum!).
*****
Primăvara lui 1998. Și eu eram mai tânăr.
Ea fuma Marlboro roșu cartonat, două pachete pe zi, era rea ca un junghi matinal, ca o durere de măsea, scârboasă, rece, îmbufnată, nu mă băga în seamă, abia dacă-mi vorbea când ne întâlneam pe la conferințele de presă. Cum s-o abordez?
Voiam să fie nevasta mea! Nevastă, nu amantă, nu iubită. Să fie cu mine mereu, s-o vadă lumea, s-o știu undeva, ascunsă, prin casă, s-o aud cum caută ceva, cum cântă, cum mă strigă, să aștept să-mi facă o cafea în care uită mereu câte lingurițe de cafea pune, să mă împiedic de pantofii ei mici, puși, frumos, la ușa de la intrare.
Dar visam cu grație, ca un zevzec erotoman. Tânăra era combinată deja cu un pletos șmecher, urmau să se căsătorească, făcuseră verighete, planuri de nuntă, iar eu, la rândul meu, eram însurat, aveam și un copil, păcătosul de mine…
Câte pietre trebuia să primesc în bot și-n cap pentru eroarea îngrozitoare de a mă fi îndrăgostit de această creatură ciudată? Câte blesteme și admonestări? Câte amenințări?
Pârț. Fleacuri. Le-am primit cu bucurie pe toate. Eram nebun. Nu-mi păsa. Am divorțat. Oricum nu mă înțelegeam cu soția. Incompatibili.
*****
Nu m-am lăsat, până ce n-am reușit s-o aduc pe nebună în drumul meu, în casa mea, în viața mea! A fost un chin. Nu voia și gata!
La început, am ademenit-o ca pe pisici (ea e mai felină la caracter, așa…), i-am dat lapte rece, bere Ursus de la gheață, i-am cumpărat toate cărțile lui Cărtărescu, am dus-o la Teatrul Național, i-am pus pe deget un inel din argint, cu pietricele, am mângâiat-o pe orgoliu și pe tatuaje, i-am recitat Esenin în rusește, Dinescu, Argezi și Eminescu, m-am suit pe mese, am pus lăutarii să-i cânte NUMAI EI„ Avant de Mourir” în Cișmigiu.
Îi luceau ochișorii, dar a doua zi zgâria ușa ca motanii când se cer afară. Pleca. Avea „treabă”. Dispărea prin centrul Bucureștiului, ia-o de unde nu-i!
Dar câte nu i-am făcut?! Am plimbat-o pe la Colții Morarului, în Poiana Coștilei, i-am depănat povești adevărate despre statuile de pe clădirea Universității, i-am cântat Chopin la pian, până mi-au înțepenit încheieturile și m-au înjurat toți vecinii iubitori de Salam și Guță, am strâns, din cauza ei, zeci de boschetari de pe străzi, le-am dat bani, mâncare, hainele mele, m-am împrietenit cu ei, am scris despre ei, i-am făcut celebri pentru câteva ore, m-am lăsat târât prin toate casele vechi de la 1900, din cartierul evreiesc (iar avea treabă!), am dus-o în Templul Coral, apoi la cimitirul evreiesc, să găsim mormântul lui Hittler. La IML deja ne știau toți portarii, iar în cimitirul Bellu avem „abonament” săptămânal, vai de zilele mele! Nu mă plictiseam niciodată. Dar nici ea cu mine.
Doamne, iartă-mă, nu mai întâlnisem niciodată o muiere ca asta! Mă albise, mă scotea din minți, dar totuși o voiam lângă mine, așa tâmpită cum era. Ziceai că fusese zămislită c-o locomotivă Diesel, avea praf de mers în vene, sânge de nomad, ar fi plecat oriunde, oricând, numai să nu stea într-un loc.
Mi-a fost greu. A trebuit s-o „rup” de unde era, să-i „șterg” multe fișiere dăunătoare din trecut, să-i explic că la bucătărie sunt oale, farfurii, un aragaz pe care trebuie să așeze cratița cu mâncare, nu goală!, că dacă pune pe flacăra deschisă ceva, nu trebuie să se ia cu alte treburi ori să plece până jos, la Piticu, după bere Skol, etc. etc. Simțeam că greșesc, că am obosit, că am nevoie de o femeie reală lângă mine, care să-mi gătească perișoare și chiftele, nu de o fată de cartier, pe care s-o cresc și s-o învăț cum se face o piftie sau o amărâtă de supă.
Primele ei creații alimentare au fost de-a dreptul „delicioase”. Salata ei avea gustul apei în care au stat zambile timp de două săptămâni. Inventa tot felul de mâncăruri schizofrenice, care nu există. Naiba știe de unde îi veneau ideile, că nu ducea lipsă, dar potolul respectiv era cam greu de digerat. În 5 minute țâșneam la WC. Dacă și strănutam în același timp, eram terminat! Mă cufuream pe mine ca disperatul și aveam niște dureri cumplite de burtă. Îmi venea să mușc oamenii pe stradă.
Găluștele erau ca fierul, cartofii prea fleșcăiți, macaroanele prea lungi, orezul prea alb și prea pătrățos, salata de vinete o decora cu flori de pe balcon (cică ea e poetă, a fost și la cenaclul Euridice!).
M-am trezit, de un Revelion, cu o crenguță de brad în sarmale. Bine că n-a pus și beculețe sau zurgălăi, mă așteptam la orice din partea ei.
Până la ultima sarma m-am înțepat în limbă cu acele de brad.
Vai, dar cât de mult îmi plăcea cum scrie! Putea să-mi ascundă și lemne în mâncare. Aș fi rumegat fericit!
*****
Nu m-am lăsat. Ne-am angajat împreună prin diverse locuri din presă și am călătorit peste tot prin țară.
Am scris împreună, ba eram apreciați, ba înjurați, ne certam, ne împăcam, ne iubeam și iar scriam.
Până la urmă, am convins-o și n-a mai plecat. Ne-am și căsătorit, iar despre nunta noastră (la care tot ea a uitat să aducă pahare și, din cauza asta, am ciocnit cu…bomboane) a aflat toată planeta Pământ, cred că și marțienii s-au distrat copios. Afară de noi doi.
Unii colegi din presă mă invidiau sincer, (al dracu Mateescu, scrie împreună cu gagică-sa, o cară peste tot după el, trai nenică), dar numai eu știam prin ce trec și câți nervi îmi făcea ea. Habar n-aveau!
*****
S-ar fi jucat tot timpul. Bineînțeles că îmi venea s-o omor, numai greșeli, prostii și gafe făcea. Vreți exemple simple? Scutura pătura de la etajul 7. În secunda a doua o scăpa din mâini. Mi-a spart zeci de fafurii, platouri, căni, pahare de cristal, mi-a distrus chiuvete și a rămas blocată în lift la 12 noaptea, de-mi venea să urlu, pentru că nu puteam s-o mai extrag de acolo și se pișa pe ea.
Când a murit maică-mea, am crezut că fac infarct și cad și eu peste ea, în coșciug. Femeia mea a reușit să-și dea foc la mâneca de la haină și puțin a fost până la un incendiu în toată regula. O pacoste!
Alții au încercat să ne despartă, prin diferite moduri, care mai de care mai subtile sau directe, intrând la noi în casă. N-au reușit. Nu din cauza mea, probabil că și-au dat seama, într-un târziu, că n-are rost. Ea nu era de ei. Și viceversa.
Mă opresc. Nu vreau să scriu mai multe și nici să devin patetic, au trecut mulți ani. Am câștigat ceva? Am pierdut? Și una și alta. Naiba știe. Poate că așa a trebuit să se întâmple. Dar fiecare zi trăită lângă ea e ca un film românesc cu Dinică, Rebengiuc, Tamara Buciuceanu, Marin Moraru, Bibanu, Toma Caragiu și Octavian Cotescu la un loc. Și nu mai înțeleg absolut nimic.
Răzvan Mateescu, decembrie 2018. revistatreispe.wordpress.com
