Dana Fodor Mateescu: Tembelă până la moarte și Norocosul.
Mă panichez, fug, mă împiedic de un cablu (chiar, ce mă-sa caută cablul ăsta în casa mea?) și cad ca un tâmpit, cât sunt de mare. Mă lovesc de tocul ușii.
Fuck! Mi-am spart arcada, sângele-mi curge șiroaie pe obraz, pe gât, pe haine. Norocul meu!
Plec așa, nici nu mă mai șterg. Sar în mașină, cheie, ambreiaj, accelerație. Afară plouă ca-n stihurile lui Bacovia și mă ia așa o depresie, ca o unghie smulsă cu cleștele.
Ajung la Spitalul de Urgență. Unde să parchez? Unde? Înjur până fac spume la gură. Clăbuci. Bolboci. Îmi curg pe barbă.
A, uite un „marocan” de cartier. Îmi face semn că pot urca mașina cu roțile pe trotuar, el mă ajută, sanchi! Parchez, îl lovesc nițel p-ăla din spate, dar nu e nimic grav. Ies din mașină și țiganul, când mă vede plin de sânge, se sperie de zici c-a văzut-o pe mă-sa întoarsă invers. Dă trei pași înapoi și nu știu ce naiba zice, își face cruce.
-Hai, plimbă portretu`!, îi arunc, furios și îi dau 5 lei.
Fug la spital. Mă sufoc. Pacienți, medici, brancardieri, asistente. Cu toții se uită la mine ca la urs. Ce-aveți, mă, de vă chiorâți așa?
Sunt rapid și agitat. Îmi tremură buzele, mâinile. Unde-o fi Dan? Ia să întreb eu pe cineva:
-Nu vă supărați, accidentații unde sunt, la ce salon?, agăț o doctoriță sau asistentă, nu știu ce e.
-Ați avut un accident?
-E nu…
-Văd că sunteți accidentat, de ce mă contraziceți?
-Doamnă, nu vă contrazice nimeni…
-Cum nu? Eu nu văd? Ați avut un accident! Spuneți-mi ce s-a întâmplat!
Doamne, îmi vine s-o iau la palme! E cretină pe toate muchiile, și pe față și pe spate și dintr-o parte.
O las să se isterizeze ca o maimuțică aflată la menstră și dau să fug la etajul 1, pe scări. Miroase a spirt, a tocană de legume fără sare, a antibiotic vărsat pe gresie și a durere. O voce o strigă pe Lăcrămioara. Lăcrămioara îi răspunde că nu poate să vină. Alta geme, gros și hotărât, într-un salon. Am impresia că merg înapoi. Sper că e vis. Că e un coșmar. Sper să mă trezesc! Sper.
O asistentă mică deschide o ușă în fața mea, brusc. Abia atunci îmi văd mutra oglindită în geamuri. Sfinte Afanasie! Păi d-aia se uitau ăia la mine, așa! He, he! Știți cum arăt? Am o gaură rânjită la arcada dreaptă, sângele mi-a curs prin păr, am și pe dosul mâinii, în unghii, în ceas (îl port pe dreapta!), în ureche…
Dar, cu toate defectele astea, sunt un un exemplar superb și virl. Am cămașa desfăcută, pletele-mi sunt ude, am nițel sânge și pe piept, atâta cât să povestească tuturor cât sunt de puternic și de viteaz. Cavaler medieval, ce mai! Oh, Pigei. Dac-ar sufla și un vânt, aș arăta ca-n reclame, pe cuvântul meu!
Intru, mai vesel într-o budă spitalicească, să mă curăț. N-are oglindă, ptiu! Mă spăl cum pot, apa pute a motorină râncedă, dar merge. Mă șterg cu batista, se face roșie toată. Când să ies, mă ciocnesc cu…maimuțica isterică.
-Domnule, eu sunt medic la chirurgie plastică și reparatorie, lăsați-mă să vă ajut! Spuneți-mi ce ați pățit!
-Doamnă doctor, îl caut pe Dan, saxofonistul din formația mea. A avut un accident de motocicletă. Nu știu cât e de grav. Am mare nevoie de el!
-Vă ajut eu, dar acum stați liniștit să văd ce aveți la cap!
Mă potolesc și mă așez pe un scaun. Ea se apleacă spre mine și-și ridică mâinile la spate. O privesc atent.
Jur că-i balerina aia de pe capota Rolls-Roice-ului.
Mă uit la ecusonul ei. Se numește Daniela Avram. De aproape e chiar frumoasă. Și miroase amețitor a vanilie. Mi se face foame brusc, iar bale amenințătoare mă năpădesc pe dinăuntru.
-Dacă sunteți de acord, veniți cu mine la chirurgie ca să vă cos. Eu am ieșit din gardă, dar…
-N-am absolut nimic, doamnă! Am venit să-mi caut prietenul.
Abia acum pare că mă înțelege și mă vede cât sunt de frumos. E căpiată de admirație, o simt cum zbârnâie. Vibrează chiar. Cască gurița. Hopa! Îi văd și amigdalele din gât cum roșesc de uimire. Cea din dreapta e mai umflată! Trece cu paracetamol. Dar ea să nu știe?
Subțiază ochii și zice bâlbâindu-se:
-C-c-c-cum se nu-nu-nu-mește?
-Ci-ci-ci-ne?, încep și eu să mă iau după ea, fără să vreau.
-Muzicianul. Colegul. Prietenul. Trompetistul.
-Saxofonistul! Dan. Dan Popescu.
Doctorița scoate un celular din buzunar, ticăie cu degetele pe ecran, apoi, suflecându-și buzele cărnoase, începe să vorbească. Nu știe nimeni unde e Dan.
-O fi în sala de operații?, încerc.
-Posibil.
Mai sună de câteva ori, se enervează, îl scapă pe jos, apoi închide.
-Știți ce vă propun eu?
-Ce?
Veniți cu mine la chirurgie să vă cos! După figură îmi păreți foarte cunoscut, parcă v-am văzut la televizor (Ah, de ce-i arde ei!!!)
M-am dus. L-am lăsat pe Dan, că oricum era la spital. Vedeam eu ce o să fac.
Avea niște trăsături ideale, dar numai dacă o contemplai de aproape. Ochi albaștri, gene lungi și dese, nas superb, am bănuit-o că și-a făcut rinoplastie, dar nu, era chiar al ei.
Daniela avea un ten impecabil, de copil, iar gura nu era gură, era guriță în adevăratul sens al vorbei, mică, frate, un dop de carne roz. Asta s-o duce la stomatolog?
Ce mai! Tipa era trăsnet! Mi-a făcut o injecție, mi-a dat o pastilă, m-a înregistrat într-un caiet mare, m-a întrebat cum mă lovisem. I-am explicat că nu prea știu, că doar bănuiesc. Mă grăbisem să ajung la spital, la Dan.
Eram fericit fără să știu de ce. Nici n-am simțit când m-a cusut. Băga acul ăla, ca o semilună, în pielea mea, iar eu vedeam fluturi, păsări exotice, cavaleri Jedi, arhangheli cu plete mov, licurici cu tricolor, zâne…
-Sunteți gata, mi-a zis ea, mândră de rezultat.
Vaai! Ce frumos mă cususe! O artistă! M-o fi brodat?
-Veniți peste două zile la pansat. Dacă aveți dureri de cap sau sângerări nazale, sunați-mă!
Și mi-a întins o carte de vizită cu numărul ei de telefon. I l-am lăsat și eu pe-al meu, în caz că dă de Dan.
Eram năuc. Nici nu îmi dădeam seama dacă de la lovitură sau pentru că îmi căzuse cu mare tronc femeiușca asta ca un spiriduș.
Am plecat acasă și, când să bag cheia în ușă, lilililili, telefonul. Era Daniela.
-Știți, v-am găsit prietenul. E bine, a fost operat, l-am văzut, am și vorbit, are o fractură de femur și câteva contuzii. E în afară de orice pericol. Peste câteva luni e ca și nou.
-Vă mulțumesc din suflet!
-Pentru nimic. Mai e ceva: v-ați uitat cartea de identitate la mine…
Mi-am dus mâna la inimă. Bătea ca turbata.
-…ne putem întâlni în oraș?
-Daaa, cum să nu?, am sărit imediat.
În cinci minute am zburat spre baie. M-am bărbierit, am reușit să nu mă mutilez, că-mi tremurau labele de emoție, am făcut un duș, m-am parfumat ca o muiere, m-am geluit tot și mi-am tras pe mine cele mai mișto țoale pe care le aveam în dulap. Eram devastator de frumos! Prinț! Străluceam.
Îmi zumzăiau gândurile în cap ca viespile iritate: mă îndrăgostisem crâncen, eu, Petriceicu Janis Joplin Pandele! Cum n-am mai fost vreodată îndrăgostit. Ptiu! Nu se poate! De data asta mă însor! Promit! Orice-ar fi. Trebuie să m-adun. Am dreptate?
Cu ideile astea fluturând în scăfârlia-mi proaspăt cusută de prințesa visurilor mele, am plecat spre locul de întâlnire, per pedes, of course, pentru că v-am mai spus, locuiesc în centru, ca un șmecher ce sunt.
Am ajuns primul și mi-am aprins o țigară. Când eram pe la jumătate, a apărut. Doamne sfinte, Maica Domnului și Sfinte Petrică! Toată viața mea am avut parte de muieri ciudate, ușor tâmpite și excentrice până la refuz. Dar medicul chirurg Daniela Avram era regina tuturor! Mi s-a pus un clește-n gât. Era ORI-BI-LĂ! La spital, în halat, în toată vânzoleala aia, n-am observat cât e de tralala. Aici, în țivilie, mi-a plesnit retina.
Doctorița mea era îmbrăcată într-o fustă verde-praz, evazată, din supraelastic,- am constatat când i-am dat-o jos mai târziu, sunt foarte pretențios la materiale și d-aia știu! – și o bluză cyclame-electric.
Fusta țipa efectiv. Zbiera ca o trompetă. Mi s-a ridicat părul de pe picioare. Și ăla de pe piept! (Sper să nu mă vadă vreun cunoscut lângă ea!)
În picioare avea niște pantofi galbeni-pai, din lac, cu tocuri. Dacă ghiciți ce culoare aveau ștrampii de pe ea, aveți de la mine o ladă de bere Korona. Plină! (O să aflați la sfârșit!)
Poate sunteți curioși ce fel de poșetă avea? Sunteți, nu? Ei bine, poșeta era un fel de…paporniță din paie, cu năsturel în loc de închizătoare, încăpătoare, putea să bage acolo de toate pentru toți. Frate, de unde naiba se inspiră asta? Cine-o îmbracă dimineața? Se ia după Busu, ăla de la meteo, de la Protv?
La gât, eventuala mea iubită purta mărgele roșii de sticlă cât oul de guguștiuc, iar în urechi, talăngi de fier forjat în formă de inimi, (ziceai că l-a furat de la gardurile interbelice).
Altfel era răpitoare și frumușică foc. Mă oripila și, în același timp, mă înduioșa. Îmi imaginam cum râdeau colegii de ea, ce fețe făceau bolnavii când apărea ea să-i coasă, cum colora orice încăpere cu zâmbetul și cârpele ei înflorate…
Da. Aduna toate culorile imposibile pe ea, tari, de-a dreptul schizofrenice, ți se înfigeau în ochi, te loveau cu pumnul. Arăta ca un papagal.
Pesemne că rămăsesem statuie, că a venit repede spre mine și mi-a întins cartea de identitate.
-Poftim.
-Mulțumesc.
-Pot să te întreb ceva?
(Hopa! A lăsat pronumele de politețe la spital.)
-Da.
-De ce te numești Petriceicu Janis-Joplin Pandele? Pe cine-ai supărat așa de tare?
I-am povestit. Puteam să tac? Nu! Când am ajuns la Piața Victoriei, că am tot mers pe jos, am terminat de explicat. Daniela râdea așa de rău, că am crezut că moare sufocată, atârnată de brațele mele. Repeta întruna: Pigei, Pigei, Pigei, Ha! Ha! Ha!
Ne-am împrietenit repede, parcă o cunoșteam de când lumea. Și-mi era bine cu ea. Lumea întorcea capul după noi pe stradă, ne potriveam ca nuca-n perete, ea parcă era scăpată de la circ, eu scos din cutie, elegant, reținut și parfumat…
Voi știți cum râde femeia asta? E imposibil să nu te facă și pe tine să hohotești, râde la fel de colorat cum e îmbrăcată, sare, bate din picioare și din palme, dă capul pe spate, chiuie cu ecou, sâsâie, hihăie, miorlăie, face ca toți dracii, hoooo, stai cu tata, că te rupi în două!
-Auzi? Tu chiar cânți la marimbafon?, zice privindu-mă pe sub gene.
-Mda.
-Îmi arăți cum faci?
-O să te invit la un spectacol. Dar când se repară Dan. Până atunci… poți veni la mine acasă.
-Așa faci cu toate?
Dana Fodor Mateescu / Norocosul / fragment / Tembela pana la moarte.
Targul De carte Gaudeamus · București – 14-18 noiembrie 2018, Romexpo – Dana Fodor Mateescu – Editura Cartea Romaneasca.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! În același timp, vă recomandăm cu căldură să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!
Mangalia News, 16.10.2018.
