Iată ce ne povestește Adrian Tiron, fiul comandorului Alexandru Tiron, cel care a comandat Distrugătorul Mărășești din martie 1992, până în anul 1995:
”Mangalia era un oraș de marinari. Era o adevărată splendoare să-i vezi, la ora trei jumate, când ieșeau de la muncă! Se albeau străzile, de uniformele lor… Era ceva fantastic! Nave militare erau prezente în actualul port turistic, în rada portului Mangalia, în șantier, peste tot. Când a apărut (nava), tot orașul vuia: ”Facem un crucișător!” Eram elev de liceu, atunci și, chiar dacă era liceu de matematică-fizică, practica o făceam în șantierul naval, la pilă și ciocan… Ei, să ai ocazia să urci și să dai la pilă și ciocan pe o asemenea ”chestie”, parcă nu mai era atât de deranjant… Erai pe crucișător! Copiii, între ei: ”Bă, am fost! L-am văzut!” Ia uite ce e, ia uite cum arată! Era un subiect permanent…”
Despre Distrugătorul Mărășești și despre comandorul (r) Alexandru Tiron, iată câteva rânduri ”smulse” de la dumnealui chiar de fiul său, Adrian:
”Începând cu luna martie 1992, am fost avansat în funcția de comandant al Distrugătorului Mărășești, aflat la acea dată în Șantierul Naval Militar Mangalia. Prin eforturi deosebite, am dus la reducerea drastică a termenelor de revizie și modernizare a navei și la intrarea acesteia într-o perioadă intensă de pregătire de luptă. Condițiile de pregătire pentru luptă au fost deosebit de complexe, determinate de tehnica nou instalată la bordul navei și de efectivele noi numite în multe din funcțiile de pe navă.
Am reușit să formăm un echipaj bine pregătit, ceea ce a convins autoritățile superioare să ne încredințeze misiunea de a redeschide acel marș executat de primul Distrugător Mărășești, în anul 1938. În luna septembrie am executat primul marș de instrucție în Marea Mediterană, cu exerciții de luptă, având parteneri nave din flotele militare ale Franței și Spaniei. Atât exercițiile din mare, cât și cele din Toulon și Barcelona au făcut cunoscută Flota Militară Română și nivelul ridicat de pregătire al ofițerilor, maiștrilor militari și soldaților noștri.
Tot în 1994, septembrie, am condus nava în cadrul aplicației Pontica 94, aplicație la care au participat observatori militari din foarte multe țări. Am executat cu succes misiuni reale cu tot armamentul din dotarea navei mai puțin rachetele navale. Atât observatorii cât și presa au făcut aprecieri deosebite asupra nivelului de pregătire al echipajului. În perioada 19 – 25.10.1994 am comandat nava în cadrul aplicației multinaționale Maritim Partner, condusă de SUA (Cdor. Sloukom), aplicație care s-a desfășurat pentru prima dată în Marea Neagră.
La aplicație au mai participat nave din: SUA-2, Bulgaria-2, Rusia-1, Ukraina-1, Turcia-1, Italia-1, Grecia-1. În condiții foarte grele de navigație pe o mare de gradul 8 și vânt extrem de puternic am reușit să executăm cu succes toate misiunile primite, inclusiv trageri reale cu armamentul de artilerie de la bord.
La bilanțul aplicației desfășurat în portul Constanța, în prezența comandantului Marinei Militare, V.Am. Angelescu Gheorghe, comandantul aplicației a evidențiat modul în care Dsg. Mărășești și-a îndeplinit misiunile primite. Deosebit de importantă a fost prezența la bilanțul aplicației a comandantului flotei a 6-a americane din Mediterană, Viceamiral Joseph Prueher, care a ținut să întărească întărească aprecierile pozitive despre Dsg. Mărășești.
Comandantul Sloukom a afirmat – ”Suntem foarte bucuroși că Dsg. Mărășești este cu noi și participă la această aplicație, deoarece cu comandantul și echipajul său avem o tradiție: manevrele comune din Marea Neagră și Marea Mediterană, alături de fregata Doyle. În urma acestor activități am rămas prieteni. Este o mare mândrie pentru Dvs. că participați la aplicația Partner Maritim 94 cu o navă proiectată și construită de țara Dvs”.
– Începând cu luna noiembrie 1994, am fost avansat în funcția de Șef secție operații și pregătire de luptă, în comandamentul Flotei Maritime din Constanța, funcție îndeplinită până în octombrie 1995, când am fost trecut în rezervă. Cea mai importantă activitate desfășurată în această ultimă perioadă a fost cea legată de organizarea și desfășurarea marșului de instrucție cu Dsg. Mărășești din Marea Mediterană în calitate de șef de stat major al marșului. Am organizat cu succes exerciții cu navele militare ale Spaniei, Italiei, Franței și Greciei precum și escalele din porturile Cartagena, Napoli și Pireu. Întreg marșul de instrucție s-a desfășurat pe perioada 08.07 – 05.08.1995”.
”Doamna Mărilor”. Povestea unei nave și a unui film
Mereu am privit cu uimire și fascinație misterul care stă la baza realizării oricărui film la care m-am angajat până în prezent: cum apar personajele pe parcurs, cum prind contur, cum intri din ce în ce mai adânc în poveste, te atașezi, te identifici cu subiectul și devii, treptat, un martor ocular al nașterii lui miraculoase, care, la un moment dat, nu mai depinde de tine, ci de cu totul alte resorturi, nebănuite până atunci. De aceea, spun mereu că filmul are propria viață, propriul destin, tu fiind de cele mai multe ori unealta de care se folosește pentru a trăi.
În urmă cu 21 de ani, urcam pentru prima dată la bordul Fregatei „Mărășești”. Eram elev în clasa a XII-a, la Liceul Militar „Ștefan cel Mare”. Mi-a rămas pentru totdeauna în minte și, mai degrabă, în suflet, felul în care am fost primiți, chiar de comandantul navei, care ne saluta pe fiecare, imediat ce urcam la bord. A fost, la vremea aceea, forma cea mai înaltă de respect pe care o primisem în cei patru ani de cazarmă.
Nu bănuiam atunci că voi ajunge să realizez un film despre această navă care poartă încă la bord povești nespuse. Dar, cum nu se poate cuprinde totul într-o singură peliculă, mi-ar plăcea să cred că acesta este doar un început al unei serii de filme despre această navă sau despre altele.
Din respect pentru marinari, pentru inginerii proiectanți și constructori, pentru muncitorii din șantier și pentru istorie, am încercat să intervin cât mai puțin în film, lăsându-i să ne petreacă prin istoria navei chiar pe aceia care au trăit vremuri ce acum par incredibile.
În final, s-a născut o poveste ce se înscrie în seria Documentarele „Observatorului militar”, începută cu filmul „Armata pe frontul subteran”, o poveste despre soldații care lucrau în minele din Valea Jiului și care va continua cu alte și alte povești de viață.
Film realizat de studioul multimedia din cadrul redacției ”Observatorul Militar”. O frântură din istoria oamenilor care au realizat cea mai mare navă militară construită integral la Mangalia, în România.
Fregata „Mărășești”, cu număr de bordaj 111, a intrat în dotarea Forțelor Navale române în anul 1985, la 2 august, cu numele „Muntenia”, fiind încadrată la acea vreme drept crucișător ușor port-elicopter. Legenda spune că mai marii vremurilor ar fi vrut să-i pună numele România, dar cineva, mai sceptic, ar fi întrebat: ce facem, tovarăși, dacă, Doamne ferește…? Va apărea știrea că România s-a scufundat!
La scurtă vreme după revoluția din 1989, în mai, nava își schimbă clasa și denumirea, devenind, pentru câteva luni, distrugătorul Timișoara, iar apoi, în august, este rebotezată Mărășești, pentru continuarea tradiției distrugătorului cu același nume din cadrul Escadrilei de Distrugătoare a Marinei Regale Române.
Din 2001, nava este încadrată în clasa fregatelor.
Fregata Mărășești, navă de război cu un destin aparte și multe povești păstrate în suflet de constructori și marinari, este un proiect naval care avea să demonstreze încă de la început că imposibilul poate prinde viață dacă există oameni de calitate, cu imaginație și mult curaj.
Nici nu visa tânărul inginer Anton Praisler ce poveste avea să-i scrie propriul destin. Născut într-o familie cu tradiții în construcția de nave, Anton Praisler a urmat traiectoria generațiilor din familia sa.
Încă din adolescență a făcut practică în șantierul naval din Galați, la submarinele Rechinul și Marsuinul, apoi, după Al Doilea Război Mondial, proaspăt absolvent de liceu, a lucrat pe vechiul distrugător Mărășești, căruia avea să-i refacă toată instalația electrică.
30 de ani mai târziu, Anton Praisler este numit, pentru doi ani, directorul Șantierului naval din Mangalia și continuă, cumva, povestea trăită în adolescență.
Fregata ”Mărășești”, la cheu, încă în șantier.
În momentul interviului pentru film, Anton Praisler avea 90 de ani. Un bărbat încă în putere, ferm în ceea ce spune, direct și extrem de lucid. Acceptă telefonic invitația noastră de a vorbi despre navă. Întreabă, încântat, dar nu fără o oarecare mirare, cum de l-am găsit, de unde avem numărul de telefon etc. Mergem la Galați, direct la ușa inginerului. Cu brațele pline de echipamente foto-video, sunăm la interfon. Insistăm. Bătuserăm atâta drum și entuziasmul nu ne lăsa să ne întoarcem la redacție, să cedăm atât de ușor în fața unei uși ferecate.
Continuăm așadar să sunăm până alarmăm vecinii. Unul dintre ei scoate capul pe geam, îi explicăm despre ce este vorba și, într-un final, se oferă să meargă la ușa directorului, care, indignat, răspunde, amenințând că va chema poliția, în cazul în care nu plecăm imediat. Lesne de înțeles că nu glumește, facem stânga-mprejur, după alte câteva amenințări pe un ton din ce în ce mai serios. La nici două săptămâni de la această întâmplare, primesc telefon la redacție. Nimeni altul decât inginerul Anton Praisler, care mă asigură că a fost o confuzie regretabilă și că ar dori să ne întâlnim. Speriat de falsul din jur, de spectacolul mediatic atât de frecvent, care, uneori creează panică, bărbatul sunase la poliție să ceară o părere cu privire la noi. Instituția l-a sfătuit că ar fi mai bine să nu deschidă ușa unui ofițer care se pretinde gazetar. Polițiștii, probabil, erau obișnuiți mai degrabă cu gazetari ofițeri și nu invers.
De dragul filmului, al poveștii, pe care o pun mereu pe primul plan, lăsând orgoliile rănite în cel secund, am făcut un nou drum la Galați, unde am descoperit în fostul director de șantier un om admirabil, cu multe povești de viață, spuse cu generozitate și cu un farmec aparte.
Să o căutați pe Irinel Băcilă, ne spune, la plecare, Praisler. Neapărat. A fost dispecerul navei, un fel de diriginte de șantier, și are multe de povestit.
Așadar, următorul drum îl facem la Mangalia, acasă la doamna inginer Băcilă.
Ea a răspuns, pentru o vreme, de lucrările efectuate la vapor. Fusese numită dispecerul coordonator al navei, ceea ce însemna că supraveghea lucrările efectuate de zeci de muncitori, militari și civili, și trebuia să se încadreze în bareme, să respecte termenele și să predea lucrările unei comisii militare. Avea, pe atunci, 26 de ani. Ne așteaptă, împreună cu soțul.
La ei în casă se află și comandorul (r) Cornel Lăpădatu, la vremea aceea șeful atelierului de proiectare, în cadrul Șantierului Naval Mangalia. Așa aflăm povești interesante despre inaugurarea navei, când s-a primit ordin ca, în loc de complexele de rachete, pe care nu le primiseră încă din URSS, să facă niște machete din tablă, la scară 1/1. Nimeni nu și-a dat seama, iar în revistele de specialitate a apărut informația că România construiește un nou tip de rachetă…
Condițiile în șantier erau foarte grele, își amintește Irinel Băcilă. N-aveam curent, decât între anumite ore. Lucram mai mult noaptea și lucrul noaptea era destul de greu. Erau niște ierni cumplite, nu ca acum, și bătea vântul în doc. Uneori, militarii veneau la noi cu câte o haină mai groasă, când ne vedeau cum tremuram pe lângă această navă. Aveam relații foarte bune. Așa se întâmplă când pui suflet, când faci totul cu pricepere și dăruire.
Lui Ceaușescu i se prezintă macheta crucișătorului, la vremea aceea ”Muntenia”, viitoarea fregată.
Era, oricum, pentru prima dată când inginerii români, militari și civili, se uneau într-un proiect atât de important: un corp de navă cu înalte performanțe la bazin, pe care să se monteze tehnică militară de o complexitate unică pentru o navă de luptă.
Nu aveau voie să vorbească prea mult despre proiect, documentația era secretă, motiv pentru care, la probele de bazin, crucișătorul a fost înregistrat drept navă de pasageri. Când i-au analizat performanțele, cei de la bazin au zâmbit cu subînțeles. Și-au dat seama rapid că au de-a face cu o navă de luptă care a obținut un calificativ atât de bun, încât străinii au cerut să fie inclusă în catalogul lor de forme reușite.
Miturile cu privire la construcția navei încă mai circulă. Unii se întreabă de ce nu are stabilizatoare, alții cred legenda conform căreia, după ce a fost construită, nava nu a încăput pe sub podul de la Mangalia, și a fost readusă în șantier, unde i s-ar fi tăiat catargele. Se știa că nu trece pe sub pod, ne asigură comandorul (r) Cornel Lăpădatu. Tocmai de aceea s-a decis să i se monteze catargele după trecerea pe sub podul de la Mangalia. Cât despre stabilizatoare, s-a discutat serios asupra acestui aspect. În proiectul inițial, nava avea stabilizatoare cu tancuri de apă, de 600 de tone. Mult prea grele pentru a se menține în parametrii de deplasament. Cât despre stabilizatoare cu aripi, acestea nu se fabricau la noi, iar costurile de achiziție ar fi fost prea mari.
De la inginerii din Mangalia aflăm despre contraamiralul de flotilă (ret) Constantin Rusu, care, la momentul construirii navei, era coordonatorul programului de construcție al navelor militare. A supravegheat lucrările și s-a implicat încă de la început în destinul fregatei: nava avea un caracter mai special, în sensul că a fost o navă militară cu statut de navă prezidențială. La vremea respectivă, la nivelul anilor ‘70, o asemenea navă funcționa în marina militară a Italiei: crucișătorul „Andrea Doria”. Plecând de la această idee, s-a plecat la dezvoltarea unui proiect similar, care să fie însă într-o concepție proprie.
A fost o luptă continuă între nevoia de eficiență, teama de autorități și conștiința inginerească. Uneori, conducerea statului comunist, fără să se priceapă, impunea directive care, dacă nu ar fi avut urmări dintre cele mai grave, ar fi putut părea cel puțin hilare. În realitate, ele erau o sursă puternică de stres pentru cei care răspundeau de acest proiect. La inaugurare, își amintește Constantin Rusu, adusesem un elicopter, și acela cu probleme, pentru că nu stăpâneam încă bine tehnicile de apuntare și de amarare a elicopterului pe o navă de luptă. Ceaușescu, trecând pe lângă elicopter, a întrebat: câte elicoptere putem aduce pe punte? Doar unul? Să-mi puneți cinci elicoptere!
Elena Ceaușescu, când a văzut tuburile lanstorpile a fost foarte supărată. „Cum, noi facem coloane de distilare înalte de 30 de metri, și voi nu sunteți în stare să faceți un tub de patru metri dintr-o singură bucată?” Nimeni nu îndrăznea să-i spună că acele tuburi erau din trei segmente tocmai datorită caracteristicilor speciale de lansare a torpilei și nu pentru că nu am fi fost în stare…
Și pentru militari nava era o noutate absolută. Îi fascina, îi provoca și le dădea, în același timp, frisoane. Proaspăt aduși la bord, marinarii din primul echipaj întâlneau un colos care întrunea calitățile tuturor navelor pe care lucraseră până atunci. Putea să execute misiuni de căutare și lovire a submarinelor și a navelor de suprafață, misiuni umanitare, operațiuni de interdicție maritimă, misiuni de supraveghere aeriană și navală, acțiuni de evacuare a personalului necombatant și multe altele.
Comandorul (ret) Dumitru Preda face parte din primul echipaj și a îndeplinit funcția de comandant al navei în perioada 1995-2003. Își amintește cu plăcere multe întâmplări din lunga perioadă petrecută la bord. A fost un început greu, dar frumos. Nimic nu a fost ușor. Stăteam zile și nopți la navă. Aveam o echipă atât de bună, că uneori uitam, pur și simplu, să plecăm acasă, spune comandorul Preda.
După 1990, misiunile marinei române s-au schimbat, odată cu filosofia de apărare a țării. Privirile erau ațintite spre Vest și dorința de performanță din ce în ce mai mare.
Nava a executat marșuri de instrucție în Marea Mediterană, exerciții și misiuni internaționale, fiind prima navă românească care a acționat sub comandă NATO, în anul 2004. A fost, de asemenea, prima navă românească de luptă, după Al Doilea Război Mondial, care avea să simtă valurile Oceanului Atlantic și chiar să traverseze o mare furtună în Golful Biscaya, în anul 1998, în timpul exercițiului multinațional Strong Resolve.
Momentele trăite atunci sunt încă vii pentru aceia implicați, după atâția ani de la petrecerea lor. Colonelul (ret) Dumitru Roman a participat la misiunea din Biscaya. Jurnalist militar, Roman își amintește perfect zilele și nopțile cumplite, în care nava a străbătut o furtună specifică zonei: La un moment dat, comandantul navei încerca să iasă din furtună și urmărea atent valurile. Le număra. Descoperise chiar o peridiodicitate a lor, încercând să întoarcă nava, chiar în momentul în care valurile nu loveau atât de tare. Dar, când aproape să se încheie manevra, s-a blocat cârma. Un marinar cu prezență de spirit și mult curaj a fugit la pupa și a deblocat cârma.
Chiar și acum, după 20 de ani de la această întâmplare, marinarii aflați atunci la bord se întâlnesc și-și amintesc acele momente în care construcția solidă a navei și iscusința echipajului au dus la salvarea navei și la îndeplinirea misiunii. Fregata „Mărășești” cucerise Atlanticul!
Generații întregi de marinari au slujit cu credință această navă, lăsându-și o parte din suflet la bord. Se întâlnesc cu drag, revin în acest colos cu peste 400 de compartimente, au proaspăt în nări mirosul mării amestecat cu acela de ulei și vopsea.
Unii pleacă, alții vin din urmă. Generații, generații… După mai bine de trei decenii de la intrarea în serviciul marinei militare, fregata „Mărășești” este încă râvnită de tinerii absolvenți, care abia dacă îndrăznesc să viseze, în timpul școlii, la o carieră la bordul Bătrânei Doamne, așa cum o alintă cei din echipaj.
Fregata Mărășești. (Foto: Ovidiu Oprea).
Fregata Mărășești, nava care avea să uimească multe națiuni cu forma sa de tigru frumos și bătrân, cu armamentul la vedere și oamenii cumsecade, buni profesioniști, marinari greu încercați, rămâne, înainte de toate, familia generațiilor care au petrecut la bord poate cele mai grele, dar și cele mai frumoase momente din viață. Rămâne, de asemenea, în memoria celor dragi, care au știut mereu să-și aștepte marinarii în port cu sufletul și brațele deschise. Și mai înseamnă ceva. Este un simbol al nostru, al românilor: cea mai mare navă de război construită aici, care amintește, în pofida părerilor scepticilor, că România nu are de gând să se scufunde! (Reportaj semnat de Dan Constantin Mireanu, presamil.ro).
UPDATE – Adrian Tiron: O FOARTE MICĂ parte din istoria unor oameni, a unui oraș, din mândria unei țări… “Politically correct” ar fi să menționez instituțiile ce au finanțat realizarea acestui prim documentar. Eu insist însă să afirm că orice instituție este zero, fără acea mână de oameni care ii aduc mult comentata plus valoare. Aici, mâna asta se numește Florin Șperlea, Dan Constantin Mireanu, Mihai Fulger, Carmen Ivanov, Marius Gheorghe, Bogdan Oproiu. Chapeau Bas, doamnă și domnilor! 
Mangalia News, 14.08.2018.
