27 Martie 1918. Unirea Basarabiei cu România. Unul din primele efecte ale ruperii Basarabiei de Moldova istorică a fost migraţia ţăranilor români din apropierea Prutului. În Imperiul Rus, majoritatea ţăranilor erau şerbi, lucrători lipsiţi de libertate muncind în comun pe terenurile boierilor. Un exemplu este momentul octombrie 1813, când trei sate româneşti au traversat Prutul spre Vest: părinţi, copii, bunici, cu toate bunurile mobile şi animalele din ogradă.
„Au imobilizat 5 inşi cazaci care asigurau paza frontierei pe acel segment de frontieră, i-au dezarmat, i-au legat fideleş, i-au transferat pe malul drept, i-au repus în libertate, dar erau supravegheaţi din vecinatate imediată, i-au tratat foarte generos cu mamăliguță, cu jumări, cu vin, pe durata realizării acestei operaţiuni de transferare a bunurilor mobile de pe un mal pe celălalt şi bineînţeles, transferarea întregii tuturor familiilor din cele trei sate”, afirmă Ion Varta, Chișinău.
Peste 130 de ani, când mulţi basarabeni au încercat să se refugieze peste Prut din calea sovietizării, au fost opriţi cu brutalitate, anchetaţi şi condamnaţi. Cei care au izbutit totuşi să fugă, au fost recuperaţi de forţele NKVD după 1945 când toată România a fost ocupată de trupele sovietice. Spre deosebire de regimul comunist, autocraţia ţaristă nu şi-a propus vreodată să depopuleze regiuni întregi.
În primele decenii ale secolului XIX-lea, fuga ţăranilor peste Prut a determinat autorităţile ţariste să amâne pe moment măsurile de rusificare.
După o scurtă perioadă de autonomie, în 1828, Basarabia a fost alipită guvernământului general din Novorosisk. Biserica fusese încorporată încă din 1818 Bisericii Ortodoxe Ruse, condusă de la Sankt Petersburg. Administraţia, judecătoriile erau în limba rusă. Rusificarea a fost intensă, dar a avut un efect paradoxal. Zelul funcţionarilor ţarişti de a impune populaţiei o limbă pe care nu o cunoştea, a făcut ca majoritatea românilor să nu mai apeleze la autorităţi.
Obştile săteşti trăiau după vechiul obicei al pământului: oamenii buni şi bătrâni erau resposabili în faţa autorităţilor pentru adunarea taxelor, rezolvau neoficial diverse cauze civile, soluţionau moştenirile.
Când, în anii 1860, datorită politicilor ţarului luminat Alexandru al II -lea, s-au înfiinţat în Basarabia 400 de şcoli parohiale, programul nu a funcţionat. 1880, rămăseseră 23. Nici învăţătorii, nici preoţii care funcţionau deseori ca învăţători, nici elevii nu ştiau limba rusă în care autorităţile insistau să se ţină cursurile. Abia în 1894, s-a pus problema unor manuale bilingve pentru învăţământul primar.
Lipsa de educaţie de orice fel i-a închis pe ţărani într-o limbă română arhaică şi a stopat migraţia firească spre mediul urban. Peste câteva decenii, componenţa etnică a oraşelor a început să se schimbe. Fenomenul s-a accentuat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, cu urmări politice importante.
