Ce mi-am zis, fraților? S-or fi ducînd alții la Marea Egee, la Adriatică sau cine știe pe unde, dar nici eu nu mă las! Mă duc la marea noastră neagră și frumoasă. Zis și făcut.
Mai întîi, mult anunțatul program ”Litoralul pentru toți”, ”Trenurile Soarelui” bla-bla-bla, mi s-a părut mie că prea mustește de metafore, deci m-am întrebat: ăștia fac turism sau literatură? Și am aflat: sînt de-ai mei! Tot cu literatura se ocupă.
În primul rînd, Trenurile Soarelui merg numai noaptea, că alea de zi s-au suspendat. În al doilea rînd, în al treilea și în al patrulea, bătea peste tot o briză de România… Dar oare să mai înșir? Să-i fac de rîs pe toți? Nu, mai bine mă abțin.
N-am să mă plîng de servicii, cum poate vă așteptați, deși nu au fost perfecte, dar am văzut că oamenii se străduiesc și sînt amabili. Tot e ceva.
Ceea ce mi-a atras atenția în mod special a fost lipsa gravă de educație a turiștilor, care-și lăsau resturile vieții lor sordide pe plajă, cu cea mai mare dezinvoltură. Erau coșuri de gunoi aproape, dar de ce să se deranjeze? Doar erau în vacanță, nu?
M-am simțit nu pe plajă, ci în mijlocul unei imense scrumiere. M-am așezat mereu pe un strat protector format din mucuri de țigări. Ar fi aici o veste bună: dacă ”organele competente” nu mai investesc în amenajarea plajelor, nu-i problemă. Românii e deștepți! Acoperă plaja cu tutun.
N-am cîrtit, din patriotism. Să spun că la noi nu-i bine?! Am observat doar cum se manifestă generațiile crescute în fața televizorului, în timp ce părinții au fost ocupați cu altceva. Efectul e pe termen lung.
Copiii lor de cine vor fi educați? De tablete?
Ating în treacăt un subiect mai sensibil. Din motive pe care nu le detaliez aici, în primele zile am fost singură pe plajă. Iată o ”bună” ocazie să constat încă o dată ce prejudecăți de nezdruncinat sînt încă legate de o femeie, aici, pe plaiuri mioritice, cum așa-zișii bărbați de pe plajă se holbau la mine insistent, mă analizau fără jenă, pe față și pe revers, imediat cum nevestele lor întorceau privirea în altă parte sau se duceau cu copiii în apă.
Poate credeți că m-am simțit măgulită? Nici măcar o secundă. Dimpotrivă, sub privirile lor tembele eu încetam să mai fiu cineva, eram doar ceva.
Se uitau la mine ca la un fel de poster de pe un perete sau ca la un obiect uitat într-o vitrină. De asta nici nu stăteam mult într-un loc.
Am colindat plajele în lung și-n lat. Mi-am și dorit acest lucru, numai că altul ar fi trebuit să fie motivul. Nu mi-era lehamite și nici măcar rușine de rușinea lor, de mințile lor lăsate de școală și de părinți în paragină, în derivă, loc liber pentru cele mai tîmpite idei preluate haotic din societatea noastră liberă și multilateral-dezvoltată, dar îmi doream mereu să mai schimb puțin decorul, chiar dacă aceleași priviri incapabile să vadă realitatea așa cum este, chiar dacă aceleași gunoaie, aceleași mucuri de țigări erau peste tot. Marea, în schimb, părea mereu altfel, albastră și înțeleaptă. De fapt neagră, mai corect.
Dar să nu vorbesc în van. Ce să vă mai spun despre litoralul pentru toți? Comercianții își desfăceau tarabele și plecau acasă. Nu mai era mare lucru de cumpărat. Dar o porție minusculă de păstrăv costa 25 de lei. Cît o fi costat în plin sezon?
În sfîrșit, ce mi-am zis? Hai să mă întorc acasă. Grea încercare! CFR-ul e un test de răbdare, de rezistență, ba chiar de supraviețuire. Scapă cine poate.
Trenurile prevăzute în Occident pentru navete, deci pentru călătorii pe distanțe scurte, la noi au devenit mijloace de străbătut țara în lung și-n lat. Așa se face că am mers o noapte întreagă într-o hală lungă, înțesată de lume, în care se vedea și se auzea tot ce făceau ceilalți. Și ce ziceau. Mamă, ce ziceau!
Multe mi-a fost dat să aud. Niște tineri, elevi cu siguranță, au înjurat încontinuu toată noaptea. Printre ei era și o fată, una singură, dar făcea cît zece. Era atît de spurcată la vorbă, încît mă uitam cu uimire la contrastul uriaș dintre fețișoara ei fină și delicată, de copil de 16 ani, și ceea ce-i ieșea pe gură. Pur și simplu nu am înțeles nimic.
Un lucru e sigur: orice vorbă banală era însoțită de numele extrem de popular al organului masculin, pe care ea îl considera al ei! Era totuși o fată, cu siguranță. Nu-mi rămîne decît să sper că în noaptea aceea, cu prețul liniștii mele, și-a definit identitatea sexuală.
Cît privește laitmotivul ”ce… aia a mea”, numai o fire superficială sau incultă l-ar fi putut considera o vulgaritate crasă. Se pare că era o adevărată subtilitate lingvistică aici, pentru că absentul organ, invocat atît de răspicat, revenea în discuție după toate regulile retoricii, astfel încît orice conferențiar care se respectă avea ce învăța de la fata aceea cu aparență de înger.
Lăsăm încolo psihanaliza cu explicațiile ei minimalizatoare, aici era artă pură, artă pentru artă. Nu se poate pronunța oricine referitor la asemenea culmi de rafinament, ci numai cei mai titrați oameni, cum s-au dovedit a fi în primul rînd colegii ei de generație, care-i țineau isonul.
Noi, adulții, ne uitam neputincioși unii la alții și nu spuneam nimic. Talentul e talent, n-ai ce-i face, chiar dacă se consumă verbal, într-un tren de noapte. Dar cine știe, poate că fata se apucă și de scris, că de vorbit le vorbește bine. Păcat să se irosească o astfel de dibăcie în exprimare.
Mai încolo erau trei doamne și toate trei super-sexy, cu aur mult la gît și pe degete, blugi ultimul răcnet, adică mai mult descusuți decît cusuți, strînși bine pe fundul generos, bluze așijderi, saboți aurii din plastic cu platformă de 14 cm care le făceau probleme pentru că abia mergeau cu ei și cu un spor la vorbă, mînca-ți-aș, de aproape că-i dovedeau pe toți.
S-au certat toată noaptea între ele, iar una mai cu moț, ca bonus pentru auditori, i-a bălăcărit pe iubiții ei, la telefon. Unul era bătrîn și urît (deși eu pot să depun mărturie că nici ea nu era tînără și frumoasă), altul prost, handicapat și însurat în același timp. Bomboana de pe colivă: vorbea ca un țigan! Se pare că acest fapt era unul rău, condamnabil, de vreme ce doamna era sincer revoltată.
Știu asta pentru că doamna îi reproșa mereu: ”De ce vorbești ca un țigan, ‘te-a dracu’?” El nu-i rămînea dator la capitolul complimente.
Mi-a fost ușor să deduc că i-a zis de la obraz că e grasă, la care ea a izbucnit cu și mai mult scuipat la furcă, doborîndu-și orice record, și i-a replicat: ”Eu, grasă, să moară copiii tăi! Aveam 100 de kile și acum am 80. Cum sînt grasă, ‘te-a dracu’ ?”
Pe un al treilea l-a trezit la 3 dimineața ca să-i țină de urît. Ăla i-a propus o afacere de ”zece milioane”, la care ea a izbucnit mai întîi într-un rîs disprețuitor și necruțător deopotrivă, urmat de înjurături deosebite, adică de mare stil, și l-a făcut cu ou și cu oțet, neacordîndu-i nici o șansă. La sfîrșit i-a declarat că ea e fată cu bani, ce crede el, că are chiar acum ”patruzeci de milioane” în buzunar, și de ce o ia în rîs cu zece? Ea nu-i handicapată proastă ca alții, cîștigă bine, nu așa…
Să nu uit sarea și piperul. Lîngă mine era un tînăr simpatic de vreo 20 de ani, însoțit de mama lui. Aveau și ei un limbaj total lipsit de prejudecăți, la auzul căruia Freud ar fi rămas cu gura căscată, dar mai mult decît atît, țineau ascuns un pui de pisică într-un rucsac!
”Ascuns” e un fel de-a spune. Acest pui necăjit și speriat a mieunat jalnic, dureros și ascuțit toată noaptea, de-ți trecea prin creieri mieunatul lui. Din cînd în cînd, pisicul disperat reușea să evadeze din captivitate deschizînd fermoarul cu lăbuțele, o zbughea afară și atunci începea o panică generală, cu strigături, miorlăieli și smiorcăieli. Agitația se mai ostoia abia cînd mîța era băgată înapoi în rucsac.
Cînd nu mai speram nimic de la viață, s-a făcut dimineață și am ajuns în Iași.
Dar ce tot spun eu aici? A fost bine… În definitiv, trenul este cel mai sigur mijloc de transport.
Autor: Carmelia Leonte, 11.09.2016.
N.r. Carmelia Leonte publică în diferite reviste de cultură și în ziarul Lumina.
Este autoarea romanului ”Văzătorul”, care se găsește la Librăria Mihai Eminescu din București.
