Acum opt ani, de Paştele ordodox, mă îndreptam spre o biserică din Italia, unde fusesem invitată de câțiva prieteni români, pribegi ca si mine. Ei cântau în corul bisericii, voiau să-i ascult şi să văd şi eu cum sărbătoresc românii Învierea Domnului pe meleaguri străine. M-am dus, nu m-aş mai fi dus…
Se apropiau de biserică valuri, valuri de umbre triste şi smerite şi intrau închinându-se… înăuntru era plin ochi de oameni, de coşuri cu ofrande, de datini şi obiceiuri duse peste meleaguri, purtate într-o lume care nu le înțelegea… copii, bărbați şi femei cu ochii plânşi, stingheri şi credincioşi unui Dumnezeu care încerca să-i ajute…, se întindeau pe jos, parcă voiau să se facă una cu pământul…
Au început băieții să cânte…, stăteau în cerc, în jurul unei cărți mari şi vechi. Răsunau glasuri de bărbați în putere, de români buni de muncă in țara lor, dar alungați de nevoi şi dorința de-a trăi decent… din stomac le ieşeau vocile, aşa se auzea de tare şi de dureros şi de sfâşietor… şi n-am mai putut… am plâns până n-am mai avut lacrimi şi mi-am jurat să plec acasă, orice-ar fi! Şi să fac ceva, nici nu ştiam ce… să vină lumea înapoi în țară, să meargă la biserică, în zi de sărbătoare, cu zâmbetul pe buze şi cu pacea-n suflet.
Eu m-am întors…ei tot pribegi au rămas… şi abia mişc, parcă nimic nu pot face încă să vină…
Paşte fericit, Diaspora! Să zâmbiți, că nu-i aşa departe Dumnezeu…
Crina Dobre, duminică, 1 Mai 2016.
Follow us: @MangaliaNews, on Twitter and MangaliaNews PunctRo, to Facebook
