VIRGIL STAN, Un scriitor al tainicilor iubiri…
FIŞĂ DE SCRIITOR
Născut în comuna Pecineaga, judeţul Constanţa pe 20 martie 1944 (de fapt pe 18 martie, într-o după amiază de sâmbătă, după spusele mamei, dar declarat pe 20 în acte, că aşa se proceda în acele vremuri, se aştepta să se vadă dacă noul născut va trăi sau nu).
Sunt fiul unui ţăran mijlocaş, colectivizat cu forţa în 1957. În comună am urmat şi terminat şcoala gimnazială. Sunt absolvent al liceului “MIHAIL EMINESCU” din Constanţa şi al unor studii tehnice în domeniul construcţiilor industriale. Am lucrat ca proiectant tehnolog construcţii şi reparaţii navale timp de 33 ani, dintre care 17 ani în Şantierul Naval Constanţa şi alţi 16 ani în Şantierul Naval” 2 Mai” Mangalia (ulterior D.M.H.I.).
Comuna în care m-am născut – după documentele existente – ar data de prin 1857, când a sosit prima migraţie de ţărani din Crimeea. Ei s-au oprit pe o aşezare deja existentă, cu populaţie româno tătară, numită Gherengic, care în limba turcă ar însemna „nu te apropia, mireasă”.
Legenda spune că pe acel loc s-au întâlnit alaiurile a două nunţi tătăreşti, pornite cu căruţele spre destinaţii diferite şi cum tradiţia nu permitea ca cele două mirese să se vadă, a urmat o bătaie generală între membrii ambelor nunţi.
Pe acel loc a luat fiinţă, conform legendei, comuna Pecineaga de astăzi. Denumirea de Pecineaga se trage ca nume de la pecenegi, popor migrator care ar fi poposit şi prin aceste părţi ale Dobrogei şi a fost dat comunei în anul 1923. Comuna într-o anumită perioadă politică de tristă amintire a mai purtat şi denumirea de I.G. Duca (1933-1940) deoarece politicianul avea o moşie în vatra satului Vânători aparţinător ca administraţie comunei Pecineaga.
În urma unor descoperiri arheologice şi aici menţionez o pardoseală de cărămidă a unui edificiu roman datând de prin secolul IV e.n. precum şi a unor monede de epocă romană, iar pe teritoriul satului Vânători a unor urme de epocă elenistica, se poate considera existenţa comunei cu mult înainte decât este atestată prin documente. Legendele din bătrâni spun că ar fi existat pe teritoriul comunei chiar şi o mănăstire greceasca.
Cea de a doua migraţie a urmat în Dobrogea, prin 1882 -1883 şi anume cea a mocanilor oieri din zona Sibiului, Braşov ului, urmată la puţin timp de cei din partea Brăilei prin 1884, când vreo 30 de noi familii sosite pe teritoriul comunei au primit câte 40-60 ha de pământ în funcţie de mărimea fiecăreia şi al posibilităţilor de a-l lucra. Ei au format cartierul Vechi, aşezându-se în partea de apus a comunei, apoi au sosit cei din zona Râmnicului Sărat ce s-au aşezat în mijlocul comunei formând cartierul Băjinari, aceştia fiind împroprietăriţi cu 25 ha fiecare familie. O ultimă migraţie a fost prin anii 1936, al oltenilor şi tulcenilor, când au sosit vreo sută de familii şi cărora li s-au dat câte 9 ha de pământ în proprietate. Locul unde s-au aşezat, la marginea comunei, s-a numit cartierul Colonişti şi se întindea de la moara fraţilor Popescu, până spre extremitatea comunei, către răsărit.
Prima şcoală primară de patru ani a fost construită în anul 1893. În ea am învăţat şi eu ultimii ani ai şcolii elementare cum se numea pe atunci.
Bunicii mei făceau parte din cea de a doua migraţie, unii fiind mocani ce au venit în transhumanţă cu oile din zona Mărginimii Sibiului, înainte de 1900 (ambii mei părinţii fiind născuţi pe pământ dobrogean în 1904, respectiv 1909) rămânând definitiv pe câmpiile mănoase din Dobrogea ca şi cei din zona Brăilei si a Râmnicului Sărat care au venit special pentru pământ.
Descriindu-mi tatăl aş putea spune că era un bărbat înalt, cu faţa roşcovană şi părul aspru, tuns scurt, cu o mustăcioară roşcată, bine legat, cu multă dăruire pentru familia sa, un bărbat hotărât şi cutezător.
Înainte de a fi obligat să intre în G.A.C., atunci când s-a făcut colectivizarea Dobrogei cu forţa, a stat ascuns într-un bordei la lotul nostru de vie situat la 4 kilometri de comună, o perioadă îndelungată. Acasă se ducea numai noaptea, să ia alimente pentru a doua zi de muncă la câmp şi nutreţ pentru cai.
Lăsa căruţa la părinţii mamei, megieşi cu noi şi apoi venea pe furiş acasă, să nu-l prindă miliţienii şi să-l aresteze. Eu, fiind în vacanţa de vară, păzeam împreună cu bunica Floarea, în vârstă de 103 ani pe atunci, lotul nostru de vie de jumătate de hectar, ca şi pe cel al bunicilor materni, care aveau un hectar, la cincizeci de metri distanţă de al nostru.
Dormeam în bordeiul construit din bârne din salcâm, acoperit cu paie, iar ca pat aveam uşa de la beci, care se sprijinea pe câţiva chirpici din tizic, peste care era aşternută o saltea umplută cu paie de grâu şi un preş din lână ţesut de mama în război.
Tata s-a tot ascuns cât a putut cu noi la vie, însă miliţianul, primarul şi instructorul de partid, văzând că nu pot raporta la organizaţiile raionale şi regionale de partid încheierea colectivizării în comună, până la urmă l-au pândit şi l-au prins când îşi îndeplinea obligaţiile obşteşti faţă de comună, adică căra piatră cu căruţa pentru repararea şoselei de legătură cu şoseaua Constanţa – Mangalia. L-au dus în beciul miliţiei, unde a fost bătut timp de trei zile de plutonerul Foca şi activistul de partid Roşca, de la Raionala de partid – Negru Vodă.
Cum era printre ultimii din localitate care nu se înscrisese “de bună voie” în colectiv, nu a avut altă alternativă decât să cedeze după trei zile de beci şi bătaie şi să semneze cererea de intrare.
De fapt, nu a fost nicio semnătură pe cererea de aderare la gospodăria colectivă, ci doar un deget înmuiat în tuş şi apăsat cu forţa de miliţian pe hârtie. Tata nu era analfabet ca să semneze cu degetul, avea cinci clase şi era epitropul bisericii, deci avea şi cunoştinţe de contabilitate. L-au forţat autorităţile de atunci să apese degetul murdărit cu tuş, peste hârtia deja completată.
Acestea sunt păţaniile familiei mele, în vremuri de mult trecute, dar niciodată uitate. Dacă încă îmi mai amintesc de acele momente petrecute în vremea copilăriei mele, se dovedeşte că nu sunt pe deplin uitate. Ele au lăsat urme adânc imprimate în memoria mea de copil, ca şi în a celor care au trăit tristele vremuri din epoca comunistă.
Şi totuşi, ce poate fi mai frumos decât copilăria, în viaţa unui om ajuns la deplină maturitate şi care retrospectiv îşi retrăieşte mental această parte frumoasă a vieţii? În acest material vreau să relatez din experienţa mea de viaţă, frânturi ale copilăriei şi mai ales, cum s-a născut dorinţa şi plăcerea pescuitului, încă din fragedă pruncie. Iată câteva rânduri care fac parte din primele pagini ale cărţii de debut “Iubirile unui pescar “- poveşti pescăreşti şi de viaţă.
“… Într-o zi, mai mulţi copii de vârsta mea, până pe la zece ani, am plecat la lac, hotărâţi să ne scăldăm şi să prindem peşte. Cum la undiţele noastre nu venea niciun peşte, am început noi să-l prindem cu mânuţele. Aceştia erau de fapt mormoloci de broască, pui cărora nu le dăduseră încă picioruşele. Cu un asemenea trofeu m-am prezentat mândru în faţa mamei şi a bunicii, care locuia cu noi. De fapt noi locuiam în casa ei, lăsată moştenire tatălui meu pentru că o îngrijea.
Când au văzut ce am în mână, cele două femei au început să râdă cu poftă şi mi-au spus că o să mi-i prăjească la masa de prânz, ca să-i mănânc.
Bunica Floarea, mama tatei, mi-a explicat că sunt pui de broască, nu peşti. Dezamăgit, i-am aruncat în mijlocul curţii, pradă curcilor, care s-au repezit imediat asupra “peştilor” mei, văzând că se mişcă. Mai ales, curcanul Samson, fudul nevoie mare, cu coada şi aripile înfoiate, s-a repezit la mogâldeţele ce se mişcau în ţărâna bătăturii, luându-le pe rând în plisc şi înghiţindu-le cu plăcere.
Samson era curcanul care ne făcea masaj nouă, copiilor, pe spate. Ne aşezam în mijlocul curţii, cu burta în jos şi el venea, se urca pe noi şi ne busolea cu picioarele pe tot spatele. Mama şi bunica se distrau văzându-l pe Samson cu câtă sârguinţă îşi îndeplinea misiunea. Cum începea să ne doară spatele de greutatea lui, sau din cauza ghearelor care pătrundeau prin cămăşile noastre subţiri, încercam să fugim, însă când ne ridicam să scăpăm de el, se repezea cu aripile şi ne bătea, determinându-ne să ne ferim din calea lui, cât mai repede cu putinţă.”…
… “Ca adolescenţi, în afara pescuitului, găseam tot felul de posibilităţi să ne petrecem timpul liber. Uneori ne alăturam şi noi tinerilor, care făceau sâmbătă seara sau duminica o “talpă” între Poştă şi Piaţa Ovidiu (din Constanţa n.a.), sau mergeam în gaşcă – băieţi şi fete – la subsolul unei clădiri naţionalizate, transformată în bloc de locuinţe muncitoreşti, bloc care fusese cândva hotel – (actualul hotel Palas din Constanţa).
Cu un magnetofon Tesla, participam la renumitele “ceaiuri” ale acelor ani, sau “reuniuni tovărăşeşti”, cum se vor numi mai târziu. De fapt, acolo locuia unul dintre amicii noştri, care împreună cu mai mulţi băieţi, amenajase acceptabil pentru pretenţiile noastre tinereşti, două încăperi de la subsol. Fetele nu făceau nazuri referitoare la luxul încăperilor, aşa că petreceam sâmbătă seara la dans şi pupături, prin cotloanele mai întunecoase ale subsolului. Din puţinii bani pe care îi aveam fiecare, cumpăram câte o bere sau o sticlă de Cico pentru fete.
Alteori, mergeam la dans la Clubul Direcţiei de Navigaţie Maritimă, însă acolo era riscant, pentru că intrau tot felul de tipi şi persoane dubioase, de prin Piaţa Chilia, sau docheri, cărora, dacă le plăcea o tânără, indiferent dacă era însoţită sau nu, o abordau direct, iar partenerul putea fi repede luat la bătaie.
Perioada liceului a trecut repede şi, după absolvirea lui, fiecare şi-a urmat cursul propriei vieţi. Apoi, grupul nostru de prieteni s-a risipit aşa cum s-a şi format, repede şi fără regrete. Erau prietenii de conjunctură, fiecare era amic cu cineva şi celălalt, la rândul său, cu altcineva, însă o adevărată prietenie nu s-a legat niciodată.
Doar ne simţeam bine între noi, indiferent dacă eram băiat sau fată, pentru că eram tineri cu toţii. Niciodată nu ne-am pus problema unor prietenii adevărate şi, de aceea, nici nu au rămas regrete că aceste prietenii nu au dăinuit de-a lungul timpului. Au fost nişte relaţii pe timpul adolescenţei şi atât.” (text preluat din primul capitol al cărţii “Iubirile unui pescar”)
Timp de 33 ani am lucrat ca proiectant tehnolog Construcţii Navale în Şantierul Naval Constanţa şi în Şantierul Naval” 2 Mai” Mangalia (ulterior D.M.H.I.), până când în octombrie 2000 am ieşit la pensie şi de atunci mă ocup cu pescuitul sportiv de guvizi pe Marea Neagră, la malul căreia am o barcă cu motor, iar mai târziu am mai adăugat un hobby şi anume scrisul.
Descoperind plăcerea internetului, în anul 2009, la sugestia unei cunoştinţe virtuale, profesoară de franceză într-un liceu din Satu Mare, Viorica Cherecheş, am început să scriu povestiri pescăreşti, cu aventuri la mal de ape dulci sau al mării, ori din barcă pe mare. Tot la indicaţia ei am început să le postez pe un site din Arizona şi pe un altul din Bruxelles.
Văzând că aceste povestiri plac cititorilor din diaspora românească, mi s-a sugerat să scriu o carte, adunând toate aceste povestiri în ea, continuând şi cu alte pagini din viaţa mea.
Aşa s-a născut cartea de autor cu povestiri pescăreşti şi de viaţă, IUBIRILE UNUI PESCAR, care a văzut lumina tiparului în mai 2010 la editura Digital Data din Cluj Napoca.
Lansarea cărţii s-a făcut în cadrul bibliotecii V.A. Urechea din Galaţi pe 20 mai 2010, alături de antologia de proză scurtă PRIMĂVARA ESENŢELOR editată de Asociaţia „Poezia Artelor” din Iaşi la care am participat cu proza „SECERĂTORUL”.
…În timpul redactări primei cărţi, am scris doar într-o lună de zile romanul „CÂT DE MULT TE IUBESC…” pe care l-am editat în iulie 2010 la Editura AIUS din Craiova care o prezintă astfel pe site-ul său: „In această vacanţă citiţi o foarte pasionantă poveste de viaţă şi de iubire spusă cu multă dăruire de Virgil Stan, un autor îndrăgostit de textele sale. Doi tineri, Săndica şi Mircea, ajung să cunoască adevărata iubire atunci când se aşteaptă mai puţin, atunci când viaţa lor ar putea lua un cu totul şi cu totul alt drum. Săndica, o tânără care şi-a provocat destinul în mai mult rânduri, încearcă să dezlege iţele tentaţiilor şi himerelor, dar până la împlinirea sa ca femeie, trebuie să-şi răscumpere greşelile. La rândul său, Mircea, un răsfăţat al vieţii, este pus în situaţia de a se dedica iubirii sau carierei. Ce fac cele două personaje, ce aleg, cum îşi croiesc viaţa vor descoperi cititorii acestui extrem de sensibil roman”.
Citiți continuarea AICI.
Cărțile scriitorului Virgil Stan le puteți găsi și la Librăria Bookstore&Tea din Mangalia, str.Vasile Pârvan, nr.12, lângă Restaurantul Bistro Marinas.
Întrebați de următoarele titluri:
Iubirile unui pescar
Cât de mult te iubesc
Ana fiica muntilor
Destine paralele
Parfum de orhidee
Punti peste vremuri
Zborul spre stele.
Mangalianews.ro, 05.01.2015.
