După unirea Moldovei cu Muntenia, din 24 ianuarie 1859, cucerirea independenţei naţionale devenise un obiectiv major al românilor. În anul 1875, în Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina s-au declanşat puternice răscoale antiotomane care, ulterior, s-au transformat în mişcări de eliberare naţională. Sub pretextul sprijinirii fraţilor ortodocşi din Balcani, Rusia a intervenit în derularea evenimentelor, cu intenția de a pune stăpânire pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
În aprilie 1877 s-a semnat, la Bucureşti, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruseşti prin ţara noastră.[1] La scurt timp, Rusia a declarat război Turciei, însă, până la sosirea trupelor ţariste la Dunăre, otomanii au bombardat localităţile de pe malul românesc al fluviului. Armata română a ripostat şi, astfel, s-a instaurat starea de război între România şi Turcia. În aceste condiţii, oamenii politici români se pronunțau pentru proclamarea independenţei.
În ziua de 9 mai 1877, în Adunarea Deputaților, la interpelarea lui Nicolae Fleva, Mihail Kogălniceanu, în numele Guvernului, a răspuns că ţara doreşte să rupă legăturile cu Turcia. [2] „În starea de răsbel, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi; suntem o naţiune de sine stătătoare […] Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”[3].
La sfârşitul şedinţei, Adunarea Deputaților a votat o moțiune în care se preciza: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei din 29 aprilie curent, ia act că răsbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”[4].
În aceeași zi (9 mai 1877), Senatul a adoptat o moțiune cu un conținut asemănător cu cel adoptat de Adunarea Deputaților. Cele două moțiuni, care exprimau voința reprezentaților poporului român în Parlament, au fost semnate și promulgate a doua zi de domnitorul Carol. Dar, proclamarea independenţei trebuia cucerită pe câmpul de luptă şi impusă, spre recunoaştere, Europei. Intenţia României, de a intra în război, a fost însă respinsă de Rusia, care nu dorea să împartă roadele victoriei şi să fie alături de România la masa tratativelor. Mai mult, Rusia intenţiona să obţină achiziţii teritoriale pe seama ţării noastre.
Prilejul Armatei Române de a intra în luptă a apărut în momentul în care trupele ruseşti au întâmpinat o puternică rezistenţă la Plevna. Comandantul frontului rus din Balcani, Ducele Nicolae, i-a trimis o telegramă princepelui Carol I, prin care l-a rugat să intervină cu armata sa şi, deşi nu exista nicio convenţie militară între Rusia şi România, armata română a intrat în război. După lupte înverşunate, forţele armate române au cucerit Plevna, apoi au înaintat spre nord-vestul Peninsulei Balcanice, unde au continuat să lupte împotiva Imperiului Otoman.
Prin Tratatul de Pace semnat la Berlin, la 1 iulie 1878, României i s-a recunoscut independenţa, iar Dobrogea şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român. În schimb, Rusia a luat României cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), încălcând astfel suveranitatea naţională şi înţelegerile anterioare cu România. Astfel, cu jertfa a peste 10.000 de oameni, România şi-a consfinţit independenţa pe câmpul de luptă. Cucerirea independeţei de stat a însemnat un important moment pe calea realizării deplinei unităţi naţionale.
În ziua de 14 noiembrie 1878, atunci când Dobrogea a fost oficial reintegrată statului modern român, ea era deja, în mare parte, integrată în circuitul economic, spiritual și național al României.
(Fragment din lucrarea publicată de Adrian Cârlescu și Sorin Marcel Colesniuc, O istorie a Cernavodei, Editura Star Tipp, 2015, pp. 75-77, la care au fost adăugate câteva noi informații).
Autor: Cercetător științific doctor Sorin Marcel COLESNIUC.
[1] Nicolae Ciachir, Războiul pentru independența României în contextul european (1875 – 1878), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 161.
Publicitate
https://www.mangalianews.ro/
[2] Idem, Marile puteri și România (1856 – 1947), Editura Albatros, București, 1996, p. 88.
[3] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, p. 315-316.
[4] „Monitorul oficial”, nr. 118 din 27 mai 1877, p. 3 453.
