ZIUA DE CONSTANȚA: Dedicată ca nimeni alta mișcării și exercițiului fizic și susținătoare declarată a cauzelor umanitare, Carmina Căpitanu, din Mangalia, nu a ratat, alături de alți 149 de alergători, nici ultramaratonul „Autism 24 h Marea Neagră“, în care, în cea mai mare parte a distanței parcurse, a avut un coleg surpriză.
Pentru prima dată în istoria competiției, evenimentul nu s-a desfășurat pe plaja din stațiunea Mamaia, ci la domiciliul fiecărui participant sau în apropierea locuinței, din cauza crizei generate de pandemia Covid-19. Evenimentul a avut scop caritabil și a urmărit strângerea de fonduri pentru realizarea primei platforme online de terapie și suport emoțional pentru copiii cu autism. Concurenții au avut de parcurs minimum 100 de kilometri în 24 de ore, obiectiv pe care l-a atins și Cărmina Căpitanu, care a totalizat 104,21 kilometri.
„A fost un adevărat erou“
Aceasta a alergat lângă pensiunea „Boemul Neptun“, de la Neptun, iar în ultimii 80 de kilometri i-a ținut companie un… cățel. „Eu alerg, de regulă, în acea zonă, iar cățelul apăruse acolo cu vreo trei zile înainte de ultramaraton. La început, îmi ziceam: «Doamne, ce urât e, de unde o fi venit?». Cățelul ascundea însă o voință extraordinară. A alergat alături de mine, m-a însoțit până la final, dimineața. L-am și botezat, iar la final i-am confecționat, simbolic, o medalie, pe care i-am pus-o la gât. De unde, la început, era «Ugly» (n.r. urât), apoi i-am spus «Hero». Pentru că asta a fost, un adevărat erou. M-a impresionat. Sunt alergători încercați care nu parcurg atât la o cursă! La un moment dat, mă și încurca în alergare. I-am dat și ceva de mâncare pe parcurs și am vorbit cu el“, a povestit Carmina Căpitanu.
„Parcă mă întreba – «Mai poți?»“
Alergătoarea nu a dormit deloc pe parcursul celor 24 de ore cât a durat cursa, iar în ultimii kilometri efectiv a tras de ea, cu un efort supraomenesc. „La 100 de kilometri, simțeam că nu mai pot, că mi se rup picioarele, în condițiile în care nu am luat nicio pauză de somn. Eu nu dorm deloc la evenimente de acest gen, pentru că sunt căpitan, când alergăm în echipă și trebuie să dau exemplu. Cățelul m-a însoțit până la capăt, ca un adevărat «Hachiko» (n.r. un câine din rasa Akita Inu, rămas în memoria umanității pentru devotamentul față de stăpânul său. A fost și subiect de cărți și filme). Se lipea de mine, parcă mă întreba: «Mai poți?»“, ne-a povestit alergătoarea din Mangalia.
Citiți neapărat continuarea în ziuaconstanta.ro
