Luminita Popescu: Mie una mi-a crăpat obrazul de rușine cînd am auzit-o pe prim-ministra țării noastre citind amărîtul ăla de discurs. Putea să fie mai scurt, mai concis, mai inteligent, mai de nivelul la care se discuta acolo.
La noi în Moldova, cînd bați cîmpii, se spune că bați la hadarag. Chiar ți se spune: Nu mai bate atîta la hadarag!
A folosit prea des cuvintele “sinceritate” și “respect”, iar cînd a zis că “viitorul nostru se află mereu în față și nu în spate”, mi-am vărsat ceașca cu ceai de romaniță pe laptop. Numai bețivii nesiguri pe nimic te trag de bumb, rotind ochii nefiresc și te întreabă melo-dramatic, prinzînd genial momentul de respirație dintre două sughițuri: “Băi, tu mă respecți? Sincer îți spun că eu te respect pe tine pînă la moarte.”
”Am convingerea că unirea face puterea”… A fost un discurs de nanașă-mare cu sclipici în coc, emoționată peste măsură că șade în capul mesei.
La un moment dat a zis că mă reprezintă și pe mine, de m-a luat cu leșin în vîrful patului.
Am băgat de seamă că nici nașu-mare nu i-a putut scoate din cap ”preșidenția”, semn că de la o anumită vîrstă nu mai ai nicio șansă să înveți.
Cum i se șade bine unei nănașe mari ne-a îndemnat să credem: Îndrăzniți să credeți în România!
”Și acum, dragi meseni, îndrăzniți să mîncați, ouăle din maioneză nu erau clocite, vă asigur eu!”, cum ar veni.
Mi s-a părut mai român și mai coerent Donald Tusk. Am rămas mască, ce frumos a vorbit românește. Cum mama dracului alții pot și la alții se poate?
Mda, a trecut și asta. Cîte n-am tras noi cu obrazu’ aista și cîte mai avem încă de tras.
Cînd făceam haz de necaz, draga mea mamuță îmi zicea: Rîdem noi, rîdem, da’ rîdem pe schinarea noastră, puică! (Luminița Popescu, 11.01.2019).
