Cum e corect? ”Un pahar de apă”, sau ”un pahar cu apă”?
Discuţiile despre utilizarea prepoziţiei „corecte” în cazul sintagmei pahar de / cu apă datează încă de la începutul secolului al XX-lea. Cercetătorii constată concurenţa celor două prepoziţii în limba română, dar majoritatea consideră că doar structura pahar de apă este corectă. Unii nu sunt chiar atât de categorici. După I. Gorun, această concurenţă se explică prin polisemia prepoziţiei de în limba română, apreciind că doar în vorbire se poate stabili structura corectă. Candrea, în schimb, este de părere că numai construcţia cu de este corectă, iar pentru că una dintre semnificaţiile acesteia desemnează şi conţinutul, nu ar exista niciun motiv pentru care ar trebui înlocuită cu o altă prepoziţie pentru a indica explicit sensul de „conţinut”.
Se pare, însă, că nici aceste argumente nu sunt la fel de clare pentru toţi, deoarece opiniile diferă: sunt admise ambele forme: am băut un pahar de / cu apă (vezi Sever Pop, 1945, p. 346), cu precizarea că şi una, şi alta se pot referi la conţinut: cutia cu cremă şi băusem o damigeană de vin (Rosetti / Byck, 1945, p. 168).
Unul dintre lingviştii preocupaţi de această problemă a fost şi Alexandru Graur. Deşi recunoaşte că prepoziţia de are în limba română multe semnificaţii, motiv pentru care poate da naştere unor structuri ambigue (vezi Graur, 1963, p. 24 şi Graur, 1976, p. 84), cercetătorul consideră iniţial că sintagma pahar cu apă n-ar fi corectă, având în vedere cele precizate mai sus şi anume că în structura pahar de apă prepoziţia de poate semnifica şi conţinutul, nefiind necesară înlocuirea acestei structuri cu sintagma pahar cu apă.
Lingvistul este de părere că această tendinţă n-ar trebui încurajată, căci ar duce la înlocuirea prepoziţiei de prin cu şi în expresii consacrate de tipul milion de franci, Curtea de Argeş, desigur, presupunere menţionată de Graur mai degrabă în sens ironic. Pe de altă parte, cercetătorul precizează că în structura pahar cu vin s-ar înţelege că se bea atât vinul, cât şi paharul. Această abatere este, din punctul de vedere al lingvisticii coşeriene, o incongruenţă ce vizează competenţa lingvistică generală, respectiv cunoaşterea elocuţionară.
Abia ulterior, Graur recunoaşte că s-au schimbat semnificaţiile prepoziţiilor (vezi Graur, 1973, p. 168) şi că tot mai mulţi vorbitori folosesc aceste construcţii, în ciuda opiniei critice a specialiştilor (Graur, 1976, p. 83-84). Aici lingvistul merge chiar mai departe decât predecesorii săi şi caută să dea o explicaţie: construcţii de tipul pahar cu apă, care apar în locul structurilor cu prepoziţia de, sunt rodul evoluţiei limbii.
Chiar dacă lingviştii îşi menţin părerea că înlocuirea prepoziţiei de prin cu în sintagmele menţionate ar duce la structuri greşite din punctul de vedere al normelor gramaticale (vezi Mioara Avram, 1986, p. 217 şi la Sever Pop, deja în 1948, p. 323) şi chiar la opoziţii între structuri ale limbii vorbite şi cele scrise (Niculescu, 1962), aproape toţi recunosc că această tendinţă nu poate fi negată, fără a fi vorba de o variantă regională a limbii române, precum este înlocuirea în anumite regiuni a prepoziţiei de pe cu după sau invers. În acest caz, asemănarea dintre de pe şi după poate produce confuzii semantice: „un vecin după strada mea”, în loc de „un vecin de pe strada mea” sau „a căzut de pe casă”, în loc de „a căzut după casă”.
Nicolae Breban arată că aceste forme noi, dincolo de regulile gramaticale, sunt corecte (Breban, 1973, p. 86-89). Deoarece de poate avea mai multe semnificaţii (printre care unele vizând scopul utilizării sau conţinutul recipientului), acesta subliniază dificultăţile care apar în utilizarea prepoziţiei, de pildă, dacă în structura pahar de vin vorbitorul ar vrea să se refere numai la conţinut.
Lingvistul consideră a fi întemeiată substituirea prepoziţiei de prin cu în structurile de genul pahar de apă, cană de lapte, sticlă de bere, oală de vin, deşi aceasta a dat naştere la discuţii aprinse. Este vorba de claritatea exprimării, mai ales dacă se aleg construcţii polisemantice, cum e sintagma pahar de apă.
Pentru că structura poate indica şi scopul utilizării, fiind vorba de pahar pentru apă, într-un local, clientul ar putea primi un pahar cu vin, dar şi un pahar gol pentru vin. În concluzie, se consideră că ambele structuri sunt corecte. Lingvistul are în vedere şi o posibilă explicaţie, care apare şi la Iorgu Iordan: polisemia prepoziţiei de ar putea fi motivată şi de influenţa limbii franceze, una mai degrabă formală, dar prezentă şi la nivel semantic.
Printre puţinii lingvişti care au încercat să explice structurile menționate este Eugeniu Coşeriu, care stabileşte o opoziţie clară între aceste construcţii, pe baza unei analize structurale. Coşeriu pleacă de la observaţiile lui Graur care se opune tendinţei de a spune pahar cu apă în loc de pahar de apă şi încearcă să identifice situaţiile în care în limba română se foloseşte fără echivoc doar prepoziţia de, pentru a le delimita de situaţiile în care apare prepoziţia cu.
După Coşeriu, când e vorba de un recipient care conţine ceva anume, se observă o opoziţie clară – dacă e vorba de cantitate, de măsură, se întrebuinţează întotdeauna de: un pahar de vin, o strachină de fructe, un butoi de vin, un sac de… Dacă intenţia vorbitorului este de a se referi la conţinutul unui recipient, atunci se foloseşte cu, ceea ce se poate lesne observa dacă se cuantifică acest conţinut puţin diferit: un pahar cu ceva apă, cu 300 ml de apă, un pahar cu câteva picături de apă.
Nu se va putea spune niciodată, apreciază renumitul lingvist, de câteva picături de apă, cel mult, dacă se are în vedere un tablou, se va spune: o farfurie cu fructe, nefiind vorba de folosirea recipientului ca măsură, ci de ceea ce se află pe farfurie.
Acest lucru se observă şi mai bine dacă recipientul nu este plin, ci are un anumit conţinut, spune Coşeriu, de pildă, un pahar cu otravă şi continuă – Sticla de vin roş, argumentează Coşeriu, ar desemna întreaga sticlă, pe când sticla cu vin roş înseamnă că aceasta conţine vin roşu şi îi este oferită celuilalt pentru a bea ceva din acest vin.
În interviul citat sunt date şi alte exemple în care nu este posibil să se folosească prepoziţia de, doar prepoziţia cu fiind corectă şi, deci, posibilă: o farfurie cu trei mere şi nu o farfurie de trei mere, dar o farfurie de făină neagră vs. o farfurie cu o făină neagră. În acest caz se pot folosi ambele prepoziţii, deoarece se poate indica atât recipientul ca măsură, cât şi recipientul cu un anume conţinut.
Coşeriu este de acord că se pot comite greşeli, folosind o prepoziţie în locul celeilalte, dar consideră că, în cazul persoanelor care cunosc bine limba, asemenea erori sunt excluse, căci, spune el, de se foloseşte doar pentru măsură, iar cu numai pentru conţinut. Coşeriu adaugă la prepoziţia de, pentru cazurile în care conţinutul lipseşte şi se arată sensul de scop al utilizării: pahare de vin şi pahare de bere, pahare de şampanie, pahare de ţuică.
Concluzia sa este că, spre deosebire de limba germană, în care se știe clar că ”Glas Wein” este doar pahar de vin (Ein Glas Wein Bitte, ceea ce înseamnă un pahar de vin, vă rog), în limba română de poate semnifica şi pahar pentru vin, dacă de se poate înlocui cu pentru. În schimb, în sintagmele pahar cu vin, cu un vin roşu, sau cu câteva picături de vin, se foloseşte doar prepoziţia cu. Lingvistul consideră, în final, că tema poate fi aprofundată, pentru a se putea explica şi alte exemple similare.
