Dragă M…
1
Noi ne-am trăit tinereţea jumătate gri, jumătate incoloră, ne-am visat visele jumătate alb-negru, jumătate color. Umblam îmbrăcate-n jeans şi-n tricouri, tu aveai bani mai mulţi, îmi amintesc cum te jenai să-i foloseşti de faţă cu mine. Odată ne propuseserăm să mâncăm câte-o prăjitură, însă ni i-au furat în magazinul de bijuterii unde intraserăm să ne limpezim privirea de-atâta cenuşiu; noroc că apucasem să luăm bilete la teatru.
În Grădina Icoanei, o ţigancă c-un plod atârnat la piept ne-a scuipat că nu i-am dat bani, m-am revoltat, aş fi strâns-o de gât. Tu păreai să iei lucrurile mai uşor, vezi, pe-atunci nu ştiam că şi Mântuitorul fusese scuipat…
Aud, dragă M, că eşti doctor în chimie, în fizică, tu ştii, ai lucrări publicate, aşa te vreau!
Tu ai rămas ancorată în ştiinţa care ne-a scos peri albi, eu am cam lepădat-o, eu sunt cu ficţiunea care-mi arată altă faţă a vieţii, poate una mincinoasă; desigur, doamnă doctor, suntem femei mature, avem copii, mâine-poimâine şi nepoţi, avem funcţii, cărţi publicate, şi totuşi, doamnă doctor, aş vrea să cred că şi tu, ca şi mine, ai rămas copila îmbrăcată-n jeans, că n-ai uitat camera de cămin, nici modulul pe care depănam poveşti prin fum de ţigară…
Să ştii, dragă M, că şi mie mi se spune doamna X, într-un fel sau altul – cu titluri, gărgăuni.
Aş vrea să le spun tuturor că eu am rămas absolventa care în ultima zi de cămin a zăcut în poziţia lui Buddha în patul de sus, cu tavanul în cap vărsându-şi lacrimile-n sine, că eu sunt studenta care ştia că tot ce-a fost nu se mai întoarce, că nicio piesă nu se va mai juca la fel, că viaţa altfel se va scrie de-acum pentru noi, pe cărări diferite.
A doua zi eu am plecat prima, m-am bucurat, nu-mi place, nu suport să rămân. Tu ai rămas.
Aşa, doamnă doctor, cercetător şi ce veți mai fi, să ştiţi că pentru mine-aţi rămas aceeaşi M cu care plecasem într-o zi la teatru, când mediciniştii străini se distrau aruncând cu ouă de sus, pe tine unul te-a nimerit drept în cap, în părul acela pe care ţi l-aş fi tăiat de frumos ce era. Ne-am întors, am ratat piesa, aşa cum uneori ne ratăm întâlnirea cu viaţa…
2
Vezi tu, în anii aceia mergeam braţ la braţ cu naivitatea, credeam în rosturile lumii, în viaţa ce ni se desfăşura ca o mare imensă înainte, căutam sensurile existenţei în materie, în tratatele-cărămizi de chimie, fizică, matematici speciale, rezistenţa materialelor…
Nimeni nu ne spusese, dragă M, că viaţa a fugit în altă parte, că sensurile ei nu erau de găsit în tratatele noastre. Seara, obosită de căutări, mă retrăgeam în colţul meu din patul de sus, cu tavanul în cap; acolo nu mă mai ajungeau nici spinul electronilor, nici orbitalii, nici ecuaţiile Maxwell-Planck. Mă piteam de numărul lui Reynolds şi de cel al lui Avogadro, de formula acidului izovalerianic şi de răcnetele madamei Agneta de la anorganică. Era bine în colţul meu, sus, acolo mă refugiam cu alţi monştri – Tolstoi, Camil, Istrati, Clavells, Fowles, ce brumă aveam, pentru că nu prea erau, dar noi îi găseam când şi când şi ne înfruptam cu voluptate din ei, în camera de cămin.
Acolo, în patul de sus, era sărbătoare, mi-aduc aminte că tu chiar îl aveai la un moment dat pe Marquez, Toamna patriarhului, ne citeai din ea; luam cartea şi dispăream într-un univers paralel, mă amăgeam cu altă iluzie a descoperirii sensurilor vieţii, dar măcar iluzia asta nu trebuia s-o învăţ pe de rost…
3
Hei, dragă M, noi chiar am crezut în revoluție, în lozinci, în schimbare. Trăiam expuse grafic între abscisă și ordonată, cântăream substanțe cu exactitate de patru zecimale, ne găuream halatele și ciorapii cu acizi, ne intoxicam în laboratoarele de șase ore. Vara, mergeam la Convocare, în Ghencea, mai știi când au testat măștile pe noi? Ne-au băgat într-un cort, au dat cu lacrimogene, care ieșea afară fără să plângă avea masca bună.
Aruncam cu grenade, trăgeam cu puști AKM, alea care ne zdrobeau umărul, învățam despre STL-uri, despre cum să-ți injectezi singur antidotul (nu, n-am uitat, seringa se-nfige brusc prin postavul hainelor, în picior. Nu, n-ai timp să te dezbraci, efectul se instalează-n câteva secunde, ce subțire graniță între a fi și a nu fi)…
Băteam pas de defilare în ritm de „Treceți, batalioane române, Carpații!”, purtam cu mândrie haina militară, pe stradă salutam ofițerii, generalii ne răspundeau cu „săru’mâna”, în timp ce bucătăresele ne luau la per tu, azvârlind cu jigniri după noi.
Atunci am aflat că omul, cu cât e mai mărunt, cu atât simte nevoia să-i umilească pe cei care nu-i sunt asemenea.
Ce naive am fost să credem că revoluția ne va aduce pe tavă respectul, când ea n-a făcut decât să schimbe niște mojici cu alții (mai mulți, mai ajunși, mai inculți)!
Da, dragă M, am făcut și armata, dar când a fost vorba să punem mâna pe arme, să tragem în oameni, nu în ținte desenate, noi am uitat tot ce-nvățasem și ne-am amintit că suntem din altă poveste. Noi n-am știut să facem revoluția, și dac-am fi avut curaj, tot n-am fi știut în cine să tragem (oricum, ei stăteau ascunși, trăgând sforile).
Așa că ne-am întors în laboratoarele noastre, unde măcar ne sprijineam pe certitudini (întotdeauna, din reacția unui acid cu o bază, se formează o sare), unde învățam că până și apa ucide, unde am continuat să ne intoxicăm, dar măcar cunoșteam antidotul.
Dar n-am găsit, dragă M, oricât am cercetat, antidotul pentru naivitate.
Probabil injecția ar trebui aplicată brusc, cu forță, direct prin podoaba capilară, în creier.
4
S-au dus, dragă M, anii mirărilor noastre, ai revoltelor tinereții, ai entuziasmelor, când umblam fără griji pe Calea Victoriei sau pe Magheru…
Ce lume frumoasă ne construiam în cenușiul acelor zile, ce importante păream în speranțele noastre!
Râdeam atât de mult chiar și de lucrurile care ar fi trebuit să ne doară, nici nu mai conta că, uneori, când ne întorceam de la cursuri, găseam cantina închisă – ne hrăneam cu iluzii, nici nu mai conta că renunțam la masa de seară ca să mergem la teatru, că n-aveam bani de țigări, ori timp de aprofundat materiile alea imposibile.
Eram atât de tineri cu toții, atât de creduli, cu lumini în priviri!
Împărțeam totul: mâncarea, cafeaua, tristețile, bucuria, n-aveam noțiunea de prietenie, dar o trăiam pe viu și intens, fără să ne dăm seama.
S-au dus anii mirărilor noastre, au rămas amintirile pe care le disecăm fiecare în colțul său de lume, de parcă nu în viața aceasta s-ar fi petrecut…
Florentina loredana DALIAN.
Din volumul de poezii „Domnișoara Nimeni”, editura „Eikon”, București 2017.
Cartea poate fi procurată de la editură și din librăriile on-line:
librarie.net/p/297403,
carturesti.ro/carte/domnisoara-nimeni,
emag.ro/domnisoara-nimeni-florentina-loredana-dalian
Alte articole publicate de MN despre Florentina Loredana Dalian, puteți vizualiza aici.
Mangalia News, Duminică, 09.12.2018.
