Jurnalul unui puști, în an Centenar.
Am în față un caiet de matematică de 60 de file cu cele două coperți îndoite la colțuri și o pată de grăsime pe ultima pagină. A fost găsit de o femeie din personalul auxiliar într-o bancă de la etajul al doilea, și, fiind eu profesor de serviciu, mi-a fost înmânat ceremonios la sfârșitul programului. L-am îndesat în geantă, am uitat instantaneu de el, și l-am găsit întâmplător două zile mai târziu printre analizele swot și tabelele secvențiale din dosarul meu albastru. L-am răsfoit plictisit la început. Treptat, am ajuns să nu-l mai pot lăsa din mână și, după ce veți fi citit cele câteva fragmente pe care le-am ales aseară pentru voi, spectatori fără voie, veți înțelege de ce.
Ianuarie 201… Să mă prezint. Mi se spunea băiatul din ultima bancă. Probabil, zic azi, fiindcă am stat câțiva ani în ultima bancă. Mi se pare explicația cea mai simplă. Și totuși, stau și alți băieți în ultima bancă dar pentru toți din școală doar eu eram Acela: băiatul din ultima bancă. E ca și cum aș fi mereu arătat cu degetul.
Martie. Sunt un revoltat. Aș spune că sunt un revoltat de profesie dar încă nu pot avea o profesie. Sunt minor. Și sunt un revoltat. Mă lupt cu normalitatea. Niciodată nu voi urma o regulă în care nu cred și în care nu crede nici cel care mă obligă să o urmez. Pe vremuri aș fi avut părul lung. Astăzi regula este să nu ai reguli, și asta în timp ce ai părul lung. Și atunci voi începe prin a mă tunde periuță. Îmi voi pune, apoi, ochelari cu ramă aurită, costum și pantofi de lac. Dar asta mâine, mâine îmi voi pune cu siguranță. Astăzi îmi răsfoiesc jurnalul și desenez cu degetul, pe birou, portretul unui băiat. Și, în același timp, portretul unei școli.
L-am jucat demult pe Brutus. L-am înjunghiat cu ocazia aia pe Cezar, un coleg. Aveam un pumnal de carton așa cum aveau și alții. Țin minte că nu-l puteam suferi, avea o mie de fițe, se dădea mare cu adidașii lui de firmă și când a căzut în mijlocul clasei străpuns de pumnal, am oftat de plăcere. Era o mulțime de lume în Senat atunci, așa era regia piesei, se bucurau și alții când Cezar a ajuns pe jos, dar el a spus doar numele meu și s-a mai zvârcolit puțin ca un vierme. L-au aplaudat minute în șir doamnele profesoare și i-au făcut multe poze. Dar nimeni, absolut nimeni nu s-a gândit că în momentul acela noi ne aflăm în Senatul roman, iar o dramă s-a desfășurat acolo, în fața noastră. Ca un actor de marcă, Cezar nu s-a ridicat de pe parchet în toată vremea asta, iar pozele distinselor au făcut înconjurul lumii virtuale. Au trecut ceva ani de atunci, pe colegul Cezar nu l-am mai văzut și s-au schimbat multe în lume și în școala noastră.
Mai 201… Suntem pe digul din Constanța. Stau pe o bancă la umbră. Mă uit la ei și nu mă ridic de jos, nu vreau să le stric feng-shui-ul. Dar voi scrie despre personajul principal al zilei de azi: o lebadă neagră imensă, care se întinde pe apă și care își mișcă picioarele repede de tot. Noi nu vedem însă picioarele astea, doar ne gândim că sunt acolo, jos, sub apă: am învățat asta la zoologie mai demult. Toți colegii mei stau în cerc pe dig și fac prim-planuri, își scot telefoanele din buzunare și se uită la lebăda neagră prin pătrățelul dedicat fotografiilor. Lebăda stă nemișcată, se ridică și se coboară odată cu valurile, ei țipă și fac poze. O poză după alta. Cea mai reușită din ele va primi like-uri mai multe. Luna mai la Constanța. Și nici nu a început sezonul, asta e cea mai mare calitate a unei fotografii reușite.
I-am citit săptămâna trecută surorii mele povestea lui Andresen, Cele douăsprezece lebede. Are cinci ani, nu știe să citească, dar a fost atât de încântată de poveste încât mi-a turuit toată săptămâna despre lebede, urzici și vrăjitoare. În mintea ei încăpuse o lume întreagă, îmi venea să intru și eu acolo de frumos ce era. Aș fi fost prințul, normal. A, și nu i-am arătat nicio poză cu lebede. S-ar fi rupt vraja.
Decembrie 201… …am aflat cu uimire anul trecut că 1 decembrie nu este doar ziua PRO TV-ului. Simțisem mai demult, dar steagurile înșirate, parăzile și costumele alea caraghioase din secolul trecut nu imi spuneau nimic. Am auzit anul acesta atâtea povești adevărate în troleibuzul cu care traversez zilnic Bucureștiul, încât m-au bântuit seri la rând: despre Maria regina, Ferdinand și arborele de familie al Hohenzollernilor, despre Mărășești, o fată, Ecaterina, parcă, o chema și despre Basarabia am aflat o mulțime de lucruri. Eu le-am citit pe panouri în oraș, și aș vrea să le spun profesorilor mei despre asta.
Când s-au împărțit rolurile pentru serbare, am vrut să spun o poezie despre Basarabia. Mi s-a întins o strofă din Grigore Vieru, țin minte și acum numele ăsta fiindcă nu am apucat să o spun deși o învățasem bine și o repetasem toată săptămâna. Prea multe versuri, prea plictisitor, a trebuit să înjumătățim programul artistic al Zilei de sărbătoare fiindcă activității ăsteia nu îi erau dedicate mai mult de 45 de minute fix. În plus, poeziile noastre nu erau, așa cum ni s-a spus, distractive. M-am uitat la colegul din fața mea, Sebi, și l-am întrebat din ochi: cum naiba poate fi o zi festivă distractivă? Dar am prins un loc în serbare fiindcă am ureche muzicală și m-au băgat la Ciuleandra, nu mi s-au părut grei pașii de dans și muzica era însuflețită. Când ne învârteam așa, repede de tot, un singur lucru am apucat să mai văd de amețeală: eram fotografiați din toate părțile, eram filmați, profii se apropiau ca niște jderi, pe vârfuri și ne priveau prin ochiul de sticlă ca să ne pună într-un album de facebook. Noi, pui de români din întâmplare, jenați de tricolorul cu care ne strânsesem cămașa lungă, eram băgați în poze de cei care au uitat să ne spună cine suntem.
Ei or fi auzit de fata aia, Ecaterina? Trebuie să le spun…
Într-o altă zi de decembrie am fost cu câțiva profi să depunem coroane la cimitirele eroilor din București. A mers cine a vrut fiindcă cei mai mulți profesori erau obosiți și le e era frig. Cine a vrut să facă o activitate pentru școală, s-a dus. Eu am fost, eram curios. Au fost făcute atâtea poze, încât s-ar fi umplut mausoleele cu ele și ar fi rămas și pe dinafară la coadă. Dar nu erau poze făcute pietrelor și inscripțiilor, ci erau poze făcute nouă. Așa încât zâmbeam toți la blitz din trei în trei minute și am și uitat să întreb pentru cine a fost ridicată statuia de la Leul. Am ieșit în 78 de poze, mult mai puține decât pozele în care a ieșit Sebi. Cineva povestea despre cum a fost ales soldatul necunoscut și cum a fost dus în mausoleu. Nu am putut auzi, eram ocupați cu toții să privim printre florile jerbei la camera foto.
*
Dragul meu copil, te rog sa ma ierți. Fac parte dintr-o generație care a cunoscut limba de lemn a vechilor tovarăși, în care nimeni nu mai credea, dar pe care o foloseam din plin, de nevoie. Să nu-i smintiti pe cei mai mici ca voi, zicea Undeva, Cineva și atunci când am devenit profesor nu credeam că e posibil să văd cu ochii mei așa sminteală.
Să îți explic. Noi, profesorii tăi, ca și părinții tăi și ca întregul neam românesc, trecem printr-o puternică criză identitară. Se spune că pentru a încerca să găsești soluții trebuie să pui diagnostice cât mai clare. Ori, în cazul nostru, începutul Răului stă în Educație, în cum ne creștem copiii.
A fost odată un deceniu 80 al veacului trecut, un deceniu obsedant pentru toți. A urmat o cădere liberă, după evenimentele revoluționare: s-au dezagregat pe rând toate elementele de stabilitate și de mândrie națională. Și toți, unul după altul, am întors spatele românescului. Elemente care altădată însemnau mândrie pentru orice om, inclusiv din țara noastră, precum intonarea imnului național, portul steagului/drapelului, raportarea la figurile tutelare ale conducătorilor statului, sunt luate în zeflemea, batjocorite și ți-e rușine rău să le afișezi fiindcă ești ridiculizat.
Încă din familie, a dispărut cu totul educația patriotică. Copiii sunt învățați de părinți să își caute fericirea cât mai departe de țara asta, iar Fericirea promisă e o fericire pur materială. Exilul, în loc să fie o dramă, se transformă într-un eveniment care umple de fericire ochii noștri umezi. Familia rămasă aici se mândrește prin vecini cu copilul care s-a realizat în Occident. A plecat la mai Bine, iar Binele se reduce la aspectul material.
Viața tristă a exilatului. Se pot umple bibioteci cu tema asta, de la Odiseu și Ovidius – Scrisori de la Pontus Euxinus la Cantemir, de la sămănătoriști și iarba verde de acasă la Eliade, Vintilă Horia – Dumnezeu s-a născut în exil și Monica Lovinescu – La apa Vavilonului – unde am stat și am plâns. Exilul e amar, au spus-o mereu oameni simpli sau personalități intelectuale. Oare românii care-și părăsesc azi țara într-o voioșie nu simt nimic? În anul 1951, Constantin Brâncuși hotărăște să doneze statului român lucrările aflate în atelierul său de la Paris. În plin stalinism, artistul era capabil să facă deosebirea între regimul vremelnic și România.
Azi sunt milioane de români peste hotare care își disprețuiesc patria… Dramele identitare ale exilaților aproape că nu există în discursul public. Doar dramele sociale.
Crizele identitare, chiar dacă există, sunt cu grijă ascunse fiindcă spiritul public te învață că este rușinos să fii patriot/naționalist. În loc să fie o stavilă a acestei mode păguboase, școala a contribuit decisiv la adâncirea crizei identitare. La limba română se face stilistică și nu se discută deloc fondul textelor. Se analizează cu zel cum exprimă autorul ceva, și nu ce anume exprimă. Astfel, o poezie are, doar, rimă împerecheată și niciodată înțeles. Regretatul profesor Dinu Giurescu deplângea că nu mai avem Istoria românilor, avem doar istorie, o chestie tot mai profesionistă, eliberată de orice educație patriotică.
Termenul de proiect ține de noul val. Primim bani, fonduri pentru proiecte. La școală ni se sugerează să notăm copiii atunci când fac proiecte, adică atunci când puștii de clasa a doua, a cincea sau a unsprezecea decupează, lipesc și copiază de pe net fraze dedesubtul unor poze colorate. Nu mai e referat ci e proiect, sună pompos, sună cool. Proiectul presupune, în nimicnicia lui, o dovadă a creativității autorului, de ieșire din matca universului clasic, a contribuției științifice, a notelor de subsol.
Ieșire din îndobitocirea exercitată de canon asupra gloatei. Proiectul îți aparține, chiar dacă ai substituit fraze goale copiate și le-ai întrepătruns cu rășină de brad în trei culori fără a-ți păsa vreun pic de ziua de Unu Decembrie. Ești creativ, mai ales dacă pui și sclipici în desene sau, metaforic vorbind, în cuvintele folosite.
O televiziune a lansat moda de a nu mai vorbi Noi despre Noi. Românii (nu Noi) fac sau nu fac ceva, ne-au învățat ei să spunem. Dacă privim în urmă la acești 30 de ani, putem urmări cum s-a implementat ca la carte unul din cele mai cumplite experimente: dezagregarea cu bună știință a identității unui popor, altădată solidă, bună: o identitate brută, țărănească.
Principalele cauze ale valului imens de emigranți din România NU sunt economice, ci sunt de natură identitară. Un om care-și pierde conștiința etnică și religioasă este tentat să plece oriunde. Nu mai este legat de nimic.
România trimite proiecte ca să primească bani de la UE, iar de 1 Decembrie se imaginează proiectele Centenarului. În fapt, o țară întreagă se agită să sărbătorească ceva ce nici nu simte și nici nu înțelege.
Discursul Vechiului Regim în ceea ce privește anul 1918 și semnificația sa, era foarte clar: atunci s-au unit cu statul român provincii aflate sub ocupația unor imperii vecine (la început s-a evitat referirea la Basarabia, deși Ceaușescu a reluat chestiunea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru pe fondul relațiilor reci cu Uniunea Sovietică).
Constat cu stupoare cum azi, în anul de grație 2018, sărbătorim un Centenar. Dar Centenarul cui? Singurele state care ar trebui să-și sărbătorească Centenarul ar fi fost Cehoslovacia și Iugoslavia, azi desființate. Polonezii consideră că sărbătoresc 100 de ani de independență. Polonia nu a apărut în 1918, ea are o istorie seculară. Primul stat polonez a fost în veacul X, așa cum primele state românești având recunoaștere internațională (nu simplele formațiuni prestatale locale) apar în secolul XIV.
În loc să spunem Centenarul Marii Uniri, spunem Centenarul României. Numeroase manifestări cultural-artistice au ca subiect Centenarul României și comemorarea Primului Război Mondial. Ceea ce implică o serie de discuții. Nu avem de a face cu Centenarul României născute în 1918 pentru că România de azi nu cuprinde aceleași teritorii. În al doilea rând, comemorăm soldații și jertfa lor iar nu războiul.
Evenimentul nu are voie să fie unul de tristețe. După ce dobândești o victorie în amintirea căreia ridici Arcul de Triumf în Capitală, victorie militară încununată cu mari adunări plebiscitare prin care s-a realizat Unirea cu statul român a provinciilor istorice, a comemora presupune a refuza actul Victoriei și al Bucuriei care a însoțit-o. Se comemorează o înfrângere, nu o Victorie. Victoria se sărbătorește!Cei care au pierdut în 1918 comemorează Primul Război Mondial.
Confuzia identitară care domnește în mințile noastre ne face să nu ne mai înțeleagem propria istorie. Nu mai înțelegem ce este esențial pentru noi și ce este esențial pentru alții. Nu mai înțelegem diferența dintre victime și eroi. Valorizăm istoric pe aceeași treaptă victimele unor tragedii civile (accidente auto sau incendii) cu actele asumate de eroism purtat în numele și pentru statul român.
*
Zilele trecute i-am întrebat (și eu) pe copii, în treacăt, de câte ori au auzit de la profesorii lor în anul acesta că sunt români. Au râs unii și mi-au spus că au mai auzit dar că sensul era de fiecare dată peiorativ, așa ca la Las Fierbinți. În rest, nimic, absolut nimic. Toate orele de dirigenție, tematic îngânate de la inspectorate de sector sau capitală, vorbesc despre violență, integrare, planificarea vieții de fiecare zi, educație pentru sănătate. Nimic identitar, nimic Mare! Îi învățăm pe copii să facă socoteli de precupeți, să aibă succes în viață.
Anul acesta mi-am propus să stau în cancelarie și să ascult. Până la 1 decembrie doar să ascult discuțiile fraților mei profesori. În diferite ipostaze, în prag de centenar. Ciripiturile lor de dascăli fericiți sau amărâți, dascăli care au votat la Referendum și dacăli care au boicotat, dascăli credincioși și dascăli liber cugetători, dascăli mai români și dascăli mai puțin români, dascăli cu stil și dascăli din topor, dascăli cu principii și dascăli libertini, dascăli unicat și dascăli în serie, dascăli verticali și dascăli sfere, patrulatere sau pur și simplu oblici. Am înregistrat totul în memoria mea, pe care mi-am uns-o bine cu ulei de palmier.
Azi vă spun sincer: în două luni legate nu am auzit nicio discuție (una singură, una mică, una firavă, una boantă, una pur și simplu) despre România, despre destinul lor de români, despre figuri mari, eroi, popor sau soartă, despre principii identitare sau despre cărți, filme sau locuri de suflet românești. Doar fraze sterile despre dosare ordonate, copii obraznici, violență, proiecte de succes, modă, creioane ascuțite, tratamente de slabire, rețete vegan, bucătărie de specialitate și campanii de binefacere. Iar dacă încerci să strecori ceva despre identitate și Adevăr, jenați și speriați de moarte se uită-n dosare.
Despre Familie și despre Dragoste, despre importanța harului în destinul de profesor și despre Dăruire, despre Noi ca oameni, Noi ca misiune, Noi ca îndrumători, Noi care trebuie să le spunem copiilor CINE sunt, dincolo de aspectele biologice (chiar și acestea puse mai nou la îndoială!), o viziune mai largă pe termen lung, nimic. Niciodată nimic.
Încet încet, vine decembrie întâiul. Prin școală se creionează proiecte, iar copiii sunt scoși din câmpul muncii, pentru a repeta pentru Proiectul Centenar.
(sursa: activenews.ro).
