VIDEO România Meseriașă. Cum am ajuns să ne autosabotăm economia.
România se confruntă cu cea mai gravă criză de forță de muncă de după căderea comunismului. Ne lipsește în special mâna de lucru calificată, de la muncitorii specializați de care avem nevoie în toate ramurile economiei, până la electricienii și instalatorii care ar trebui să ne rezolve problemele casnice.
Am ajuns aici după 28 de ani de politici greșite și de prejudecăți care s-au întins peste întreaga societate și au răspândit ideea că învățarea unei meserii a devenit o rușine. Iar consecințele sunt devastatoare: cu un învățământ profesional rudimentar și subfinanțat, România s-a transformat într-o țară care nu mai poate produce meseriași și care a ajuns să-și autosaboteze economia.
Firmele nu mai găsesc mecanici, sudori, betoniști, electricieni, strungari sau textiliști. Investitorii care sunt deja aici nu se mai pot dezvolta, iar cei care ar vrea să vină se tem că vor rămâne cu fabricile goale. După 28 de ani în care am strigat: ”Vrem locuri de muncă”, am ajuns în situația de a nu mai găsi oameni care să le ocupe.
În încercarea de a cuprinde întreaga dimensiune a acestui fenomen, Recorder inițiază o serie de articole și videoreportaje despre situația învățământului profesional din România și impactul social al crizei de muncitori calificați din ultima perioadă. Aceste materiale fac parte din campania editorială „România Meseriașă”, realizată cu sprijinul OMV Petrom.
Am fost în școli profesionale din diferite zone ale țării și am vorbit cu profesorii și elevii. Am privit din perspectiva angajatorilor care nu mai au cu cine să lucreze. Am căutat poveștile unor tineri care au înotat împotriva curentului și s-au încăpățânat să învețe o meserie. Am vorbit cu responsabili din Ministerul Educației pentru a căuta răspunsuri și pentru a identifica soluții. Am vrut să înțelegem ce se întâmplă cu România.
Meseriașii de azi ar trebui să fie pregătiți în școlile profesionale. Numai că, la cum funcționează cele mai multe dintre ele, România pare că s-a întors în epoca pre-industrială de acum 300 de ani. Școlile profesionale și colegiile tehnice nu doar că nu mai pot preda materii adaptate la secolul informației, dar nici măcar nu mai sunt capabile să învețe copiii lucruri de pe vremea străbunicilor. Atelierele de mecanică nu mai au strunguri, clasele de croitorie nu au mașini de cusut, electroniștii nu au pistoale de lipit. Dincolo de faptul că reușesc să atragă tot mai puțini elevi, slaba dotare a atelierelor de practică este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă școlile profesionale din România.
Simulând țeserea
Suntem la Liceul Tehnologic din comuna Lopătari, un sat de munte situat în partea de nord a județului Buzău. Aici se adună toți copiii care locuiesc în cătunele din jur și pe care părinții nu-și permit să-i trimită la un liceu la oraș. Școala asta ar trebui să-i ajute și să le deschidă un drum în viață, dar nu face decât să le irosească timpul.
Într-o sală de clasă proaspăt renovată, profesoara Marilena Hurlup intră hotărâtă să îi învețe pe copiii de la secția de croitorie cum se lucrează cu o mașină de țesut. Așa numitul război, un obiect mare cât un pian, pe care bunicii noștri lucrau covoare. Problema e că în clasă nu există o asemenea mașină de țesut, așa că doamna Hurlup a venit cu războaiele după ea. I-au încăput vreo zece, într-o geanta de umăr, imprimate pe niște coli de hârtie A4. Atâta poate învățământul românesc în anul 2017: într-o clasă din care ar trebui să iasă viitorii țesători și croitori ai țării, se învață după fotografii, pentru că statul nu poate să cumpere un război de țesut.
În lipsa unui război de țesut, profesoara Mariana Hurlup prezintă aspectele practice cu ajutorul unei machete scoase la imprimantă…
Citiți articolul integral aici.
