Dana Fodor Mateescu – Vânzătoarea de treninguri.
O cunoștință, patron cu vreo cinci firme în spinare, mi se plângea că s-a înrăit lumea, dom`le, și că vânzătoarele, femeile de serviciu sau menajerele, care vin să se angajeze la el „nu mai sunt cum erau odată”.
-De ce, coane?
-Sunt pline de fițe și pretenții. Îmi crapă hipotalamusu`, zău!
Și mi-a povestit „of”-ul lui, în timp ce sorbeam dintr-o cafea, într-un restaurant de la Mall. Cică a dat recent un concurs pentru două vânzătoare. Avea omul nevoie pentru un stand de cosmetice și parfumuri. Fosta angajată s-a măritat și n-o mai lasă Costică, soțul, să zâmbească clienților, o ține acasă, legată de pat.
Zis și făcut. Au venit vreo 15 fete și femei până în 30 de ani. Cu zece a terminat rapid, că abia știau să citească, darămite să butoneze la o casă de marcat. (ultima vânzătoare îi stricase vreo două aparate!). Celelalte au pretins mașină de serviciu, loc de parcare, bonuri de masă și un salariu de 2500 de lei pe lună. Femeia de serviciu a vrut decontare pentru benzină, că ea nu vine cu RATB-ul, are mașină personală, „Pejo” din Bulgaria, iar menajera, pe care voia s-o angajeze pentru biroul lui, a zis că nu servește muncă sâmbăta, decât dacă e plătită dublu.
Mi-a venit să râd. Mi-am întors privirea în trecut și mi-am amintit de mine, copilă, cum eram când m-am angajat prima dată, la 18 ani, ca electrician la CET București Vest. Ce pretenții aveam eu atunci? Puține. Ca și acum.
Patronul necăjit, cu cinci firme și „vânzătoare pițipoance și proaste”, vorbea în fața mea: „tabara-tabara-tabara, c-o fi, c-o păți”, dar eu nu mai eram acolo, ci coboram somnoroasă din autobuz, la 6,30 dimineața, alături de tata și de alte zeci de electricieni, maiștri, ingineri și subingineri. 1988. Nu mă întreba nimeni ce salariu vreau. Pe diploma mea scria electrician -Aparate de Măsură și Control, dar regulat spălam holurile centralei, dădeam cu mopul („teu” din lemn, pe care aruncam o otreapă cenușie, niște izmene de-ale lui nea Fodor), frecam ferestrele cu ziare, țevile din instalație (cu păcură), era „minunat”!
Și nu numai eu făceam treburile astea ingrate, ci toate femeile de acolo, în afară de secretare și de inginere. Aveam niște palme oribile. Sincer, nu-mi plăcea meseria asta, făcusem un liceu economic, știam să vând obiecte și produse alimentare, nu să gâdil tranzistorii la subraț și să înfășor liță pe bobine. Habar n-aveam ce diferență e într-o diodă și-un condensator, și nici nu eram curioasă ca să aflu. Mă forțase tata să aleg drumul ăsta. (Proasto! Câștigi bani frumoși, ești aproape de casă și ai timp să înveți pentru facultate.)
După doi ani de frecușuri în ture de zi și noapte, osciloscoape și aparate speciale, am refuzat să mă mai duc la serviciu. Pa și pusi! Mi-am pus palma-n cap și m-am angajat la magazinul Unirii. Ăla care-i plin de reclame acum, de nu mai știi unde îi e fața.
Aici voiam să ajung. La capitolul vânzătoare. Asta devenisem. Munceam pe rupte, de dimineața până seara pe un salariu de căcat, și fără Carte de Muncă. Dar eram fericită, mă pregăteam pentru facultate, mă duceam și la cor. Aveam 20 de ani. Lumea era o cireașă coaptă căreia puteam să-i dau un bobârnac sau s-o mănânc cu sâmbure cu tot, apoi să-i înnod codița cu limba și să mă dau mare.
Stăteam la o tejghea din sticlă, parcă o și simt sub brațe acum când scriu, era rece și puțin lipicioasă de la deștele obosite ale celor care apăsau pe ea și-mi indicau ce inel, ce brățară, ce mărgea doreau să cerceteze și eventual să cumpere.
Buticul se numea Cristian (nici nu se putea altfel!) și era un fel de consignație, unde vindeam de toate, începând cu treninguri și terminând cu rujuri turcești, din alea verzi, grețoase, rochii de țoapă, cu paiete aurii și cercei tip talangă, roz-bombon. (era o modă prin anii 90).
Responsabil de magazin era doamna Dumitriu, o femeie distinsă, cam la vreo 70 de ani, vorbea franțuzește mereu și fuma non-stop niște țigări „extrememment”… de puturoase. Doamne, era teribilă. Un personaj delicios. Avea un tic verbal care o făcea tare simpatică. Indiferent de subiect, că era vorba de bașcheți, ștrampi cu buze, Iliescu, politică, Ion Rațiu, aur de trompetă sau carcalaci, ea termina inveriabil cu expresia: „c’est la meme chose”.
În fiecare seară făceam inventarul. N-a existat o singură zi, cât am lucrat acolo, să ne iasă socotelile la fel. Mie-mi dădea 4589, ei 4890. Vai, ce dramă!
-Doamna Dumitriu, ce ne facem? De ce nu ne iese?
Și o luam de la capăt. Stăteam până venea portarul și ne dădea afară. Uneori continuam la metrou. C` est la meme chose…
Viața mea era așa de bogată, că n-avea timp să mă plictisesc, credeți-mă. Ce știu vânzătoarele din ziua de azi! Auzi, vor mașină și loc de parcare! Ha! Ha!
În timpul vânzării trebuia să fiu cu o pleoapă pe marfa expusă în magazin,(că se ciordea la greu! Și tot noi o plăteam.) cu alta pe clienții care-mi cereau câte ceva și mă întrebau cât costă aia, cât costă aialaltă, dar „trelingu`” ăla i-ar veni bine lu` Ionel? Da` lu` Ninel? Da` bluza nu e cam mică? Da `42 aveți? Da` pă verde? Etc…Trebuia să am paișpe ochi, opt mâini, patru picioare, trei guri. Iar eu…
Și odată chirăia doamna Dumitriu în franceză (aveam noi un cod de urgență!) „Au voleur, Au voleur”, să nu se prindă ciupanezii care dădeau cu gioala. Eu lăsam tejgheaua cu treninguri și mărgele mov pentru matracuci și, țuști, după infractori. Ai dracu` ce mai fugeau!
Pe vremea aia, în Unirii (noiembrie-martie 1990) nu existau așa mulți agenți de pază ca acum, fiecare făcea ce-i stătea în putere ca să-și apere marfa. Și iată-mă alergând disperată după hoți prin tot magazinul, urlând, cu pletele în vânt și făcând în toate felurile. Păcat că nu m-ați văzut în acțiune! V-ați fi distrat. Eram femeia bionică, gagica elastică, Dana Sculi de la FBI. Când prindeam infractoarea (de obicei erau femei) o placam din spate, săream pe ea, o încălecam și mă țineam bine de spinarea ei. Îi smulgeam rochia, bluza sau ce furase ea din butic. Apoi o lăsam în plata Domnului. Nu mă mai interesa. Dar venea din nou la ciordit. Aceeași creatură. Începusem să le cunosc după alunițe. Cum apăreau în magazin, le salutam elegant (mă învățase doamna Dumitriu) și imediat se cărau.
Într-o zi, am nimerit o huidumă, o ditamai muierea, mustăcioasă, fostă pârnăiașă, i-am văzut tatuajul, cinciul de la zar pe caraba dreaptă. Avea palme mari de voleibalistă (portar!). Când s-a ridicat cu mine în cârcă, aveam împreună doi metri și ceva înălțime. Praf m-ar fi făcut, dacă nu săreau fetele de la costume și Nicu frumosu`, de la pantofi, căruia-i sunt veșnic recunoscătoare, printre altele, și pentru că mi-a făcut rost de niște ghete adidas, albe-albe, fix numărul meu.
Necazuri aveam și cu ciorditorii balaoacheși (secția 10 Poliție îi ținea de mult în faruri) care furau în incinta magazinului Unirii, din poșetele doamnelor și buzunarele domnilor. Eu, fiind la tejghea, vedeam orice mișcare. Ochi de șoim! Cumpărătorul, neatent, nu simțea nimic. Și nu puteam să tac. Am făcut-o doar de câteva ori și m-am simțit oribil după. Îmi imaginam cum omul respectiv venea acasă la nevastă și la copii, cinci la număr, fără nicio lescaie, plâns, trist, cu ochii gri şi maţele chiorâind de foame.
Așa că jurasem să ciripesc de fiecare dată când observam vreo deviere. Și eram directă, nu stăteam la discuții:
-Aveți grijă la portofele! Se fură!
Cocalarii, dați în vileag, rânjeau veşted la mine și-mi făceau semne cu degetul la gât. Traducere: „fata noastră, pân-aici ți-a fost, îți luăm nițel sânge pe lamă, să vedem cum stai cu glicemia. Mică, mare?”
Mă așteptau noaptea, dar eu nu eram niciodată singură, ci veneau băiețașii mei, rockerii, cu robinete în pumni, țevi de calorifer și alte arme specifice vârstei lor nebune. Abia așteptau să pocească niscaiva mutre cu frunte mică și gânduri jegoase. Niciodată n-am pățit nimic. Am scăpat teafără de fiecare dată.
Zilnic, marele magazin aduna în pântecul lui sute de oameni, vânzători, clienți, terchea-berchea, boschetari care se încălzeau, cerșetori, aurolaci, copii care chiuleau de la liceu, infractori. Erau unii care veneau când se deschideau ușile și plecau seara, la închidere. Boschetarilor le dădeam să mănânce și mă ajutau să-i prind pe furăcioși.
Când apăreau bulgarii era prăpăd. În zece ore de muncă nu stăteam jos o clipă. Pentru că îmi plăcea limba și reușeam să mă înțeleg cu ei, mă căutau special pe mine, trimiși de alții care, la rândul lor mă cunoscuseră. Așa că devenisem prietenă cu Petco, Rosița sau Arghir, dar şi cu mă-sa lu` Petco, tanti Lili.
-Scolcă pantalonătă? Za momce e momice?
Veneau și de alte raioane să mă cheme:
-Dano, hai că iar au venit bulgarii și nu pricep deloc ce zic. Ajută-mă!
Noaptea aveam coșmaruri. Visam că mă bat cu țiganii, cu turcii și cu bulgarii. Eu trăgeam de treningurile care se întindeau ca niște ciungi Hubba-Bubba, trăgeau și bulgarii. Vorbeam în somn. Țipam. Lucru mare.
Ca să fac față situației, am chemat-o și pe Florina Macarie, fosta mea colegă de liceu, fata cu ochi verzi, de mâță, cea care alergase cu mine printre gloanțe la Revoluție. Măcar să ne chinuim împreună la inventar și la cărat marfă. Acum aveam câte trei rezultate diferite la finalul unei zile. Patronul, un tip musăcios, mare, de vreo doi metri înalțime, se lua cu mâinile de păr.
Mai înduram umilințe când primeam marfă. Duceam în brațe saci din plastic, cu câte 50 de treninguri (eu aveam 49 de kile!) pe scări, printre clienții magazinului Universal Unirea, care nu erau puțini. Unii dintre ei, iremediabil cretini, profitau de faptul că mâinile noastre erau ocupate cu sacii, și ne ciupeau ba de popou, ba de picioare, și mine și pe Florina. Făceam ca trenu-n gară la Caracal când dă să plece. Îi spurcam cum ne venea la gură, Macarie mai puțin că era educată și mirosea a micșunele, dar eu nu mă mai abțineam.
Doamne, ce vremuri am trăit!
Când mi-am revenit din visare, amicul meu, patronul, dispăruse. Când dracu` o fi plecat? Nu mi-am dat seama. Ce chestie!
În fața mea stătea o fată nervoasă, cu șorțuleț verde, care mă întreba dacă plătesc cafeaua aia sau nu.
Dana Fodor Mateescu, septembrie 2018. Alte povestiri din Bucuresti.
Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! În același timp, vă recomandăm cu căldură să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!
Mangalia News, 11.10.2018.
