Nicio altă profesie nu oferă graţia divină a relaţiei cu un om în ochii căruia speranţa şi disperarea, frica şi încrederea, se îngemănează. Şi nu există răsplată, nu este bucurie mai mare decât aceea de a aduce zâmbetul pe chipul unui om aflat în suferinţă. Iar când faci acest lucru în fiecare zi înseamnă că eşti un om împlinit.
Sunt clipe magice pe care nicio altă profesie nu are privilegiul de a le trăi, relaţia medic-pacient nu poate fi reprodusă la nicio altă scară. Iar această relaţie nu poate fi înţeleasă pe deplin decât de cei aleşi să o trăiască.
Cum ați devenit medic, domnule doctor Ioan Ștefan Florian? Destin sau har?
Nu ştiu, copil fiind, să fi avut alt vis decât acela de a fi medic, „atunci când voi fi mare”. Am avut șansa să vin pe lume într-o familie în care unul din chipurile legendare a fost bunicul meu, un om pe care nu l-am cunoscut, dar despre care mi s-a povestit, un om pe care l-am descoperit din poze, și pe care mai mult mi l-am imaginat.
Medic de excepție, cu studii efectuate la Budapesta și Berlin, un om despre care îmi povesteau părinții mei că se apleca cu aceeași dăruire atât asupra celor săraci cât și asupra celor avuți.
După o carieră de medic militar, după Marea Unire, s-a orientat spre patologia pediatrică, devenind un medic pediatru foarte căutat în Târgu Mureș, acolo unde a profesat până la sfârșitul vieţii.
A fost apoi fratele tatălui meu, medic militar, care a reușit să devină un nume în medicina internă a Spitalului Militar Sibiu, unde a profesat până la pensionare, fiind multă vreme comandant adjunct al Spitalului.
În acest context nu a fost greu pentru mine să aleg de timpuriu cariera de medic. Sunt la a treia generație de medici în familia mea, dar tradiția nu se oprește aici pentru că fiul meu, Alexandru, este student în anul 6 la medicină.
A terminat facultatea cu 10,50
Ce v-a determinat să alegeți neurochirurgia?
Cred că eu și neurochirurgia „ne-am dat întâlnire”. Eram elev la liceu, în clasa a X-a, la un liceu din Miercurea Ciuc, când, într-o zi, am citit un articol în revista „Ştiință și Tehnică”. Era un articol despre creier, despre posibilitățile oferite de noul mijloc de investigație introdus atunci, „Computer Tomografie”.
A fost „dragoste la prima vedere”, mi s-a părut fascinant să poți să operezi pe creier. Până atunci nu auzisem despre așa ceva, nu îmi puteam imagina cum poți să atingi ceva ce definește viața… De aici încolo, lucrurile au decurs relativ simplu: am făcut tot ce a depins de mine ca să îmi ating țelul.
Am intrat la facultate cu unicul gând de a face, ca specializare, Neurochirurgia. Cea mai simplă cale, în acele vremuri, era să învăț cât mai bine, să obțin media cea mai mare, pentru că atunci, cei care terminau facultatea cu 10 erau reținuți în învățământ, în universitate.
Așa ca indiferent ce materii aveam de studiat, că era vorba de Anatomie sau Socialism Ştiințific, Fiziopatologie sau Economie Politică, m-am străduit să obțin notă maximă.
Și am obținut-o, pentru că am terminat facultatea în 1986 cu media 10. De fapt cu 10,50, pentru că studenții care aveau și activități extracuriculare importante, iar eu am fost 4 ani vice-președinte cu activitatea cultural-educativă, dar mai ales „Șeful” brigăzii artistice a IMF (Institutul de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca), primeau un bonus de 0,5 puncte la media finală.
Aţi avut un mentor?
Vă invităm să citiți articolul integral aici: romaniastar.ro
