Înfiinţate de regimul comunist, staţiunile de la Marea Neagră au fost concepute pentru a oferi un turism organizat oamenilor muncii, apoi şi cetăţenilor străini care ne vizitau ţara, o oază de preţuri mici pentru ei.
Năvodari, Mamaia, Eforie Nord şi Sud, Costineşti, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn şi Mangalia constituiau de la nord la sud „salba de staţiuni“ cu care România atrăgea turiştii. În imaginile oferite de colecţionari pe site-ul delcampe.net, se vede cum lua naştere o industrie a turismului care a fost cândva înfloritoare.
Turism balnear sau de plăcere se făcea în hoteluri noi, bine întreţinute, cu baze de tratament performante, în staţiuni cu alei pline de verdeaţă şi arabescuri florale, piscine, bazine cu apă, fântâni şi statui. Tratamentul cu Gerovital şi cu nămol de Techirghiol aduceau la malul mării în special străinii care călătoreau într-o ţară comunistă, cu multe restricţii (în special pentru propria populaţie), pentru a beneficia de avantajele unui sejur în care se bucurau de avantaje nemaiîntâlnite la un preţ modest în raport cu veniturile lor.
Când regimul autoritar s-a înăsprit, viaţa grea de afară se vedea chiar şi din cluburile cu circuit închis dedicate occidentalilor, unde turiştii români nu aveau voie. La finele anilor ’80, pe litoralul românesc au rămas clienţi fideli cetăţeni străini de condiţie modestă, cărora orice altă destinaţie le-ar fi depăşit bugetul.
Pentru românii din comunism, concediul la mare era nu un lux, ci un drept. Obligatoriu, anual, asigurat prin sindicat. Vacanţa cu bucuriile ei compensa lipsurile care-i urmăreau pe oameni chiar şi în timpul cel mai plăcut. În anii de după comunism, lipsurile de acel fel (mâncare, benzină, libertate de mişcare, libertate) au dispărut, dar litoralul a intrat în haosul tranziţiei.
Citeste mai mult: adev.ro/oy5jdy
