– Mi-a fugit bucătarul, mi s-a plâns la telefon prietenul meu director de hotel all inclusive din sudul litoralului. Mi l-am imaginat pe bucătar îmbrăcat în alb și cu scufia specifică, precum un turn de hârtie, cu o oală de sarmale într-o mână și cu polonicul în alta, cum sare pe fereastra hotelului și-o rupe la fugă pe buza mării, ca o mireasă dintr-un film romantic.
– Când?
– Azi noapte, pe la 5 dimineața.
Îl știam pe directorul de hotel mai reținut la cheltuieli și m-am gândit că bucătarul n-a mai suportat salariul mic.
– Nuuuuu. Avea 1.700 de euro pe lună… M-a lăsat acum, în vârf de sezon, când am hotelul full de turiști…
L-am liniștit ca pe un mire părăsit, pendulând între “las’, că se întoarce el” și “dă-l în mă-sa, că e lumea plină de bucătari”. Dar tristețea prietenului meu n-avea leac.
– Nu e chiar așa de plină, a suspinat el. La noi, în România, găsești foarte greu bucătari de all inclusive.
Se vedea că nu prea mă pricep, pentru că eu credeam că toți bucătarii sunt doar de două feluri, ca mâncarea: buni și proști. Dar gândeam subțire.
– Nu e așa. Bucătarul de all inclusive e special, pentru că trebuie să facă mâncarea altfel decât cel obișnuit: multă și gustoasă, dar ieftină!
– Lasă, că rezolvi tu, l-am încurajat de formă, doar ca să închid discuția, deși începusem să pricep amploarea dezastrului.
– O să mă aducă în sapă de lemn ăștia, mi s-a plâns cu glas resemnat.
CITEȘTE ȘI BrizaCITEȘTE ȘI Briza
După discuție, lumea mea se schimbase. Parcă altfel mă uitam la mâncarea din farfurie la restaurant, întrebându-mă cum s-o fi simțit bucătarul în ziua aia și dacă o fi sau nu mulțumit de cât câștigă. Dacă tocmai s-a certat cu directorul și își varsă nervii în ciorba mea? Dacă l-a părăsit nevasta și l-a anunțat tocmai când îmi pregătea mie peștele? Mă uitam în ochii goi ai chefalului la grătar și nu reușeam să citesc în ei nimic. M-am ridicat de la masă fără să mai cer desert și am plecat spre hotelul meu.
Am recunoscut-o instantaneu și de la distanță. Poza, lipită pe ușa hotelului, o înfățișa tânără, cu umerii goi și privire ademenitoare pe sub bretonul tapat după modelul CC Catch, specific anilor ’80. Uite-o pe Marina Scupra, aproape că am strigat, dar oamenii din jur au trecut mai departe indiferenți. Nu știu nicio melodie de-a Marinei Scupra, n-am admirat-o în niciun concert și nu-mi explic de ce i-am reținut numele. Uit nume de cărți sau filme care mi-au plăcut, le uit acțiunile, dar știu cum arată Marina Scupra. Iar cazul nu e unic. Acum un an sau doi treceam cu mașina pe lângă Biserica Luterană și mi-a ieșit în față un personaj ciudat, scund, cu fes și barbă lungă, ducând în lesă doi setteri. “1Q Sapro”, am șoptit, și m-am mirat singur cum de-l recunosc așa de repede pe unul pe care nu l-am auzit niciodată cântând. Altă dată, când am dat nas în nas la o recepție cu Mihai Constantinescu și l-am recunoscut pe loc, așa, îmbătrânit, nu m-am mirat. Lui îi fredonasem melodiile în copilărie. Când mi-a tăiat calea cu tava cu mâncare în brațe, era să leșin de emoție. “Uite-l”, mi-am zis agitat, iar de pe platou mi-a căzut bucata de purceluș la rotisor pentru care stătusem la coadă zece minute.
La o altă coadă, dar mult mai lungă, am stat la trei săptămâni după “întâlnirea” cu Marina Scupra, când am plecat din nou la mare. Atâta lume încerca să meargă în sudul litoralului weekend-ul trecut încât m-am gândit la prietenul meu cu hotel all inclusive și m-am întrebat cum face față fără bucătar puhoiului de turiști. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat.
– Am angajat în locul lui un… om, un nene, că bucătar nu pot să-i spun.
– Nu se pricepe?
– Deloc. Ăsta o să mă aducă în sapă de lemn. Știi câte ingrediente pune în mâncare?, mi s-a plâns directorul de hotel, după care, mișcat probabil de atâta empatie din partea mea, m-a invitat la cină.
Era frumos la terasă la el. Toate mesele erau ocupate, iar pe scenă, un tip slab, cu ochelari groși, cânta ceva gen anii ’80, probabil din repertoriul Marinei Scupra, iar două dansatoare supraponderale se chinuiau să țină ritmul. Un ospătar mi-a adus apă, dar a uitat paharul. Apoi a scăpat o farfurie pe jos și a zâmbit trist în timp ce strângea cioburile. Am aflat ulterior că “spargerile” li se rețin din salariu.
– Ospătarii buni, oamenii serioși de peste 35 de ani, nu mai vin să lucreze pe litoral, pentru că au plecat de multă vreme în hotelurile sau restaurantele din străinătate ori pe vasele de croazieră, mi-a explicat directorul. Deja au alte pretenții, alte standarde, și nu mai vin să lucreze aici. Nu mai vin nici studenții, care au parfumuri în cap. Vor în cel mai rău caz la recepție, dar fără să știe vreun bob de meserie.
Tipul de pe scenă, cu cămașă cu mânecă lungă, transpira abundent, luând în piept toate cele 30 și ceva de grade de la malul mării. Directorul mi-a povestit mai departe:
– E o criză maximă de ospătari care să știe să servească la masă și să nu verse mâncarea pe tine, iar cei care ajung să muncească la mare sunt copii din zonele sărace ale României. Vin și ei să lucreze pe vară, dar nu foarte mult, pentru că nu rezistă mai mult de o lună. După primul salariu pleacă, nemulțumiți de câți bani câștigă. Normal că li se opresc bani din salariu, pentru că sunt neîndemânatici și sparg farfurii, și atunci își fac bagajele și pleacă peste noapte. Fug. Ieri, după ce au luat salariul, au plecat cinci.
– Și pleacă așa, fără să spună nimic sau să lase un bilet, ceva?
– Pleacă pe furiș, ca bucătarul. Orele de fugă sunt între 4 și 6 dimineața, când e vigilența mai mică la recepție.
Amintindu-și de bucătar, prietenul meu a devenit nostalgic. Și-a aprins o țigară și a continuat pe un ton visător:
– Eu știu, atunci când vine un val de copii din ăștia ca să se angajeze la mine, că s-a dat undeva, la alt hotel, salariul.
Mi-a povestit că un ospătar la mare are un salariu net de 1.400-1.700 de lei, iar la all inclusive, unde ai nevoie doar de picoli, câștigă în jur de 1.200 de lei pe lună. Nu le iese niciun ban în plus, dar au cazare și masă asigurate.
Cameristele câștigă ceva mai mult, cam 1.400 de lei pe lună, iar cele care iau camere suplimentare ajung la mai mult. Cameristele care vin din alte județe rezistă mai mult în hotel, dar cele din zonă schimbă des locul de muncă.
– Sunt multe cameriste care locuiesc în Mangalia și merg seara cu aceleași microbuze spre casă. Acolo, în microbuz, se întâlnesc cu alte cameriste de la alte hoteluri și ce crezi că fac tot drumul?
Cititi continuarea aici:
profit.ro/opinii/confesiunile-unui-director-de-hotel-all-inclusive
Locuri de munca in Mangalia:
Jobs by neuvoo.ro
