LUCIAN BLAGA: 6 mai 1961 – 9 mai 1895. A murit spre a renaște!
I-ar mai fi trebuit trei zile, doar trei zile, spre a-și sărbători aniversarea, la 66 de ani!
N-a fost să fie!
Prigoana comunistă declanșată împotriva poetului-filozof al literaturii noastre l-a marcat dramatic. Mort pe 6 mai 1961, se născuse pe 9 mai 1895, în satul Lancrăm, din apropierea orașului Sebeș-Alba.
Trei zile, 6 mai – 9 mai, ar trebui omagiat ca unic poet, propus, de către diaspora română, la Premiul Nobel pentru literatură. Nesusținut și fără acordul guvernului comunist al Republicii Populare Române de atunci, a fost scos din cultura română, operele sale fiind retrase din biblioteci, iar numele său exclus din manualele școlare.
În urmă cu patru ani, câțiva elevi ai Liceului Teoretic „Callatis”, sub îndrumarea semnatarului acestor rânduri, obțineau Premiul I la concursul de reviste școlare, inițiat de către Liceul „Lucian Blaga” din Constanța, cu „MIRABILA SĂMÂNȚĂ”. (Colectivul de redacție avea următoarea structură: COORDONATOR: PROFESOR EMIL-CORNELIU NINU, TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ:
Oana-Cristiana RĂDULESCU (11-C), REDACTORI: Larisa-Alexandra MANTA (9 C) și Mădălina-Roxana ŞCHEIANU (9 C), COLABORATORI: Profesor ANGELA SOARE.)
Ca supliment al primei reviste școlare din Mangalia, „LYCEUM”, pe care o impusesem, încă din 1998, cu primele ei trei numere, această apreciere nu a putut decât să ne bucure nespus.
Cu ocazia comemorării sale, la împlinirea a 55 de ani de la „marea sa trecere”, vă propunem acest material, extras din revista „Mirabila sămânță”, care evidențiază patriotismul „tânărului poet ardelean”, așa cum saluta marele istoric N. Iorga sosirea sa în „rândurile rărite ale scriitorilor ardeleni”, odată cu debutul său, „Poemele luminii”, din 1919. (Cunoscuta remarcă îi fusese ocazionată de pierderea „poetului țărănimii”, George Coșbuc, decedat, în 1918, chiar în ziua nașterii lui Lucian Blaga, 9 mai).
******************************
LUCIAN BLAGA, între eros și ethos
Motto: “Gloria presupune întotdeauna strălucire în acţiuni, virtuţi, talent şi depăşirea unor mari dificultăţi.” (VOLTAIRE)
Primul Război Mondial a marcat puternic destinul unor scriitori români, fie ei munteni, moldoveni, basarabeni, bucovineni sau ardeleni.
Creaţiile lor s-au zămislit deseori în tranşee (Vasile Voiculescu, George Topîrceanu, Camil Petrescu) sau au cunoscut truda nopţilor şi a zilelor, la masa de scris (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Alexei Mateevici, Alexandru Sahia).
Poetul filozof al literaturii noastre nu a cunoscut experienţa războiului, întrucât, în vara anului 1914, după absolvirea liceului din Braşov, împreună cu alţi colegi, hotărăşte să se sustragă serviciului dur militar austro-ungar, înscriindu-se la Seminarul Teologic din Sibiu, fără a avea, după cum va mărturisi mai târziu, în „Hronicul şi cîntecul vârstelor”, „conştiinţa vreunei datorii”. Nu au scăpat, însă, doi fraţi mai mari. Detalii despre ei putem afla din lucrarea lui Mircea Vaida („Pe urmele lui Lucian Blaga”, ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982, pag. 61): „fratele său Lionel fusese mobilizat la Alba-Iulia şi apoi trimis cu întreg regimentul pe frontul din Galiţia. Celălalt frate, Longin (fost funcţionar la o fabrică din Bucureşti), se afla sub arme undeva în Bosnia. Fratele Liciniu, rămas la Constanţa, scapă chemării chesaro-crăieşti la oaste.”
Astfel, pana lui Lucian Blaga, scăpat de front, datorită acestui subterfugiu şi, apoi, din toamna lui 1916, student la Facultatea de Filozofie din Viena, a lăsat pe hârtie câteva stihuri, în care spectrul măcelului mondial apare în toată grozăvenia lui, la apogeu, în primăvara lui 1917:
„Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranşee
reţeaua, livada cu flori şi zdrenţe-n sârmă.
Simţi Paştile-n linişti. Încă o dată cei zece tovarăşi
stăm într-o groapă, asmenea bărcii fără de cârmă.
Scumpe făpturi, fluturi mulţi, năvălesc din apus
Cu nalte sclipiri jucăuşe, curate.
Trec pe deasupra, în pâlcuri, culori salvate
Din alt continent, cufundat şi răpus.
Mâne bătaia va-ncepe din nou. Fii, inimă- lemn,
Când fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte
Cădea-va întâiul?”
Aflat la studii şi îndrăgostit de Cornelia Brediceanu, muza inspiratoare, căreia i-a dedicat volumul de debut din 1919, „Poemele luminii”, în preajma Marii Uniri de la sfârşitul anului 1918, viitorul mare poet călătorea des cu trenul, între capitala valsului şi Sebeş-Alba.
Corespondenţa sa este plină de entuziasm, un tânăr îndrăgostit, care ardea la maximum, în toiul creaţiei, căci acum pregăteşte nu numai volumul de poezii, ci şi pe cel de aforisme, „Pietre pentru templul meu”.
Iată ce-i scria, într-un asemenea moment înflăcărat, iubitei sale, atins de „scânteia divină”: „…Dacă priveşti în România Mare o să vezi că vâltoarea şi vârtejul vremii a ridicat pe mulţi-deasupra: dar spune-mi, te rog, un caz care să se fi ridicat aşa de sus ca mine, – şi încă nu prin alţii, ci prin puterile proprii! Nu simţi că sunt cu mult, cu mult – mai sus – decât aş fi … ministru ori altceva în direcţia aceasta?...”
Tot ei îi descrie starea de bucurie nebună a românilor, prinşi în toiul unei istorii ce se derula cu atâta repeziciune: „.. Poţi fi liniştită. Ardealul e al nostru. Conducătorii noştri, ce-i drept, sunt zăpăciţi şi evenimentele i-au găsit, -ruşine să le fie, – nepregătiţi… Românii de dincolo probabil trebuie să stea cu arma la picior…” („Corespondenţă inedită Lucian Blaga. Scrisori din perioada Unirii Ardealului cu Ţara”, în revista Amfiteatru, nr. 11, 1970, p. 16-17)
Cu fratele său Lionel, reformat, în 1916, şi ajuns primar al orăşelului Sebeş-Alba, Lucian Blaga va fi, pe 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, fără a i se fi permis să intre în sala în care s-a semnat Proclamaţia celebră.
Este interesant cum îşi va aminti, mai târziu, în „Hronicul şi cântecul vîrstelor”, episodul actului istoric la care a fost participant direct.
„Pentru marea, istorica adunare naţională de la Alba-Iulia, unde s-a hotărît alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos şi cu căruţele…, căci până acolo nu erau decît 16 km. Era o diminineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei …, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote de bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre mai grăbite. Ei îşi luau răgaz. Nu s-a produs niciun incident. „Uite, îi spun lui Lionel, aşa – prin ger şi zăpadă, se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia.”
La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat c-o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda, din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribumele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură, la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că „pusesem temeiurile unui alt Timp”, cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde, lângă biserică, Tata îşi doarme somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea desigur până la el şi-i cutremura oasele. „Ah, dacă ar şti Tata ce s-a întâmplat”, zic eu fratelui, întorcând capul spre crucea din cimitir. Şi cât a ţinut drumul prin sat n-am mai scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoţie ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce.
În sat era întuneric şi linişte.
Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoleaţă!” (acest „dodoleţ” era în Lancrăm cuvântul pentru „rotund”).
Sosirea în ţinuturile noastre a trupelor regulate româneşti, de peste munţi, a întârziat mai mult decât puteam să bănuim în primele zile ale revoluţiei…”
Desigur că tânărul îndrăgostit nu putea să nu împărtăşească iubitei sale noianul impresiilor din ziua precedentă, căci iată ce-i scria, cu precipitare:
„2.XII’918 … Săvârşitu-s-a Unirea. Ieri am fost la Alba-Iulia. Am plecat cu trăsura dimineaţa: era trăsură după trăsură, cât ţinea drumul. Şi ce e mai intreresant: deoparte a drumului de ţară mergeau nemţii, care se-ntorc din România, iarăşi unul după altul cât vedeai cu ochii – de cealaltă parte românii noştri în chiote şi-n tricoloare: deoparte învingători bătuţi, de cealaltă bătuţi învingători! … În Alba-Iulia mulţime, de n-o puteai cuprinde cu ochii şi steaguri multe, multe…”
Cel care a adus lumina în poezia românească a avut el însuşi parte de ea, căci, pe lângă cea a inspiraţiei, i s-au hărăzit şi asemenea luciri istorice, care l-au marcat profund, ca pe un adevărat patriot.
MangaliaNews.ro, 07.05.2016.
Follow us: @MangaliaNews, on Twitter and MangaliaNews PunctRo, to Facebook
