“Am să vă scriu o poveste tristă și adevărată. În urmă cu câteva zile, am ajuns în centrul Mangaliei, în fața unui magazin, cu diverse treburi. Pe partea cealaltă a străzii, lângă un coș de gunoi, am observat că se oprise un bătrân. Era în haine de culoare închisă, foarte în vârstă, dar curat și îngrijit. Se uita în stânga și în dreapta, de parcă ar fi vrut să fure ceva și nu voia să fie prins… Am devenit curios și l-am urmărit ce face. Cineva aruncase la coș o jumătate de covrig proaspăt, pe care nu l-a mai mâncat. După ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, cu jena de a nu fi văzut, dar și de foame, a întins mâna și a luat jumătatea de covrig din coșul de gunoi. L-a șters și l-a băgat în buzunar. M-am apropiat de el și m-a frapat fața lui tristă, părul alb și frumos pieptănat, ochii lui albaștri și pătrunzători, dar, mai ales, faptul că avea câteva decorații adevărate pe piept. Mi-a spus că fusese pe front…
Îmi era și mie jenă să-i spun să arunce covrigul luat din gunoi, dar i-am dat niște bani să-și ia câțiva covrigi și, bănuiesc că l-a aruncat, când am plecat de lângă el. Nu a cerut nimic, era foarte politicos și cultivat. Știa să vorbească foarte corect și am presupus că are cultură generală cât toată primăria!
Am plecat de lângă el, gândindu-mă la tatăl meu, care nu mai este aici pe pământ și care semăna cu acest bătrân. Am plecat, gândindu-mă în ce țară trăiesc, o țară în care veteranii de război au ajuns să caute în gunoi!!! Îmi este rușine și voi încerca să schimb ce se poate si să fac ce pot!
Asta e întâmplarea și recunosc că sunt profund marcat de ea! Sunt revoltat, scârbit. Culmea este că, în timp ce stăteam de vorbă cu bătrânul, pe lângă noi a trecut un jegos care a facut facultatea în pădure, nu știe decât să semneze și ne-a aruncat o privire cu un aer superior, dintr-o mașină care costă cât două case…
Regret că nu am luat adresa bătrânului, ca să-l vizitez. Îmi era rușine pentru că și noi l-am adus în starea asta… Iar acum să ne gândim la ceea ce v-am scris aici”.
N.P., marți, 12 ianuarie 2016.
