România este un rezervor de forță de muncă pentru flota mondială, iar navigatorii sunt o sursă de voturi pentru partidele politice. Câte voturi ar putea aduce corpul marinăresc în alegerile generale din decembrie 2016? În scriptele Autorității Navale Române sunt înscrise 47.427 de carnete de marinar, din care: 5.800 la Constanța și 11.627 la Galați. La acestea trebuie adăugate voturile a mii de absolvenți ai învățământului superior de marină care n-au ajuns, încă, pe mare și ale actualilor studenți de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân” și Universitatea Maritimă din Constanța. Una peste alta ar putea fi 60.000 – 70.000 de voturi în total, dacă nu cumva mai multe.
Un număr atât de mare de voturi, orice partid ar vrea să îl atragă. Dar cum? Pensionarii îi câștigi de partea ta indexându-le pensiile și reducându-le impozitele și contribuțiile aferente. Salariaților de la stat le mărești lefurile. Dar marinarilor ce să le oferi? Nimeni nu s-a gândit la asta. De fapt, niciun partid nu i-a tratat vreodată ca pe o categorie de electori distinctă, cu trebuințe și nevoi speciale. Nici nu s-a gândit la ei. Ce și-or fi spus politicienii: „Navigatorii nu așteaptă nimic de la noi; au o viață de invidiat: aventură pe mare, aventuri prin toate porturile unde fac escală, salarii grase, în valută… Trai, neneacă! Ne dau oricum voturile”.
Chiar așa să fie?
Probabil că marinarii nu mai au așteptări din partea partidelor politice, care niciodată nu s-au gândit la ei, dar trebuințe nerezolvate au de peste două decenii.
Spre exemplu, își doresc ca România să aibă din nou o flotă, care să asigure stagii de practică pentru cadeți și locuri de muncă pentru ofițeri și nebrevetați. Desigur, nu se gândesc la o flotă de stat, ci la una privată. Dar pentru așa ceva este nevoie de o legislație care să stimuleze înregistrarea navelor sub pavilion românesc.
Cea mai bună soluție ar fi înființarea unui al doilea pavilion național, așa cum România a avut pentru o scurtă perioadă de timp. În august 1998, Guvernul Radu Vasile a aprobat OG nr. 116 prin care instituia regimul special pentru activitatea de transport maritim internațional. Actul normativ prevedea scutiri la plata impozitului pe profit, a TVA, a taxelor vamale și accizelor. În schimbul acestor facilități, companiilor de navigație li se cerea o taxă anuală, calculată în funcție de tonajul net și de vechimea navei.
În spiritul neseriozității românești, Guvernul Mugur Isărescu a desființat, cu celebrele HG-uri 205 și 207 din decembrie 1999, facilitățile oferite de OG 116/1998, companiile înscrise în cel de al doilea registru fiind obligate să plătească nu numai taxa anuală pe tonaj, ci și impozit pe profit. Reacția a fost previzibilă: toate companiile s-au retras din regimul special maritim.
În anul 2013, sub Guvenul Ponta, ideea a fost reluată. Prin modificarea OG nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, s-a dat posibilitate înființării registrului maritim internațional al României, sub controlul Autorității Navale Române. Dar proiectul a eșuat lamentabil. S-a dovedit a fi doar o manglă pusă la cale de câțiva politicieni și clienți politici, printre care o firmă germană cu sediul în Limassol, cu sprijinul unor funcționari din ANR.
În ciuda acestor eșecuri, proiectul înființării Registrului Maritim Internațional al României și al atragerii unui număr cât mai mare de nave străine nu trebuie abandonat. Punerea lui în practică va aduce beneficii tuturor: navigatori, instituții de învățământ marinăresc, companii de crewing, autorități portare și agenți economici din porturi, șantiere navale și buget de stat.
În jurul nostru, avem destule exemple de reușită ale unor astfel de proiecte, din care avem de învățat. Sora noastră, Moldova, fără ieșire la mare, fără porturi, fără șantiere navale, fără instituții de învățământ marinăresc, a adunat sub pavilionul său, începând din 2003, o flotă impresionantă. În 2014 avea înmatriculate 717 nave comerciale străine.
Ce-și mai doresc marinarii români? Să fie sprijiniți de politicieni și de viitorul guvern în competiția de pe piața muncii. Statul român ar trebui să încheie acorduri cu statele de pavilion, care să permită navigatorilor noștri să aleagă țara de domiciliu fiscal cea mai favorabilă. Până de curând, România a avut un singur acord de acest fel, cu Norvegia. Încheiat în 2007, acesta a expirat în 2011 și nu a mai fost reînnoit. El le permitea angajatorilor norvegieni să plătească toate taxele și impozitele aferente salariilor conform legislației din România, mult mai favorabilă pentru ei. De aceea erau interesați să recruteze echipaje românești.
Navigatorii mai au nevoie și de o lege care să reglementeze, printre altele, încadrarea lor în condiții de muncă speciale de muncă, ceea ce le-ar da dreptul să se pensioneze înainte de împlinirea vâstei de 65 de ani. Cine își poate închipui că marinarii mai sunt apți de muncă pe mare la peste 60 de ani, sau că armatorii străini le-ar mai da navele pe mână?
Ar mai fi și altele de făcut pentru marinari: asigurarea locurilor de practică pentru cadeții români, prin încheierea unor acorduri cu statele de pavilion; achiziționarea sau construcția unor nave școală; reducerea taxelor de examinare a navigatorilor, practicate de Autoritatea Navală Română și eliminarea taxelor de examinare pentru acordarea brevetelor.
Scriind toate acestea în atenția partidelor politice și în interesul marinarilor români, sper ca Direcția Națională Anticorupție să nu mă învinuiască de trafic de influență.
Ion TIȚA-CĂLIN.
(Articol publicat în ediția din data de 28 octombrie 2016 a cotidianului „Cuget Liber”).
