Anul 1948 este anul în care regimul stalinist se instalează cu toate tentaculele, în toate statele aflate sub dominaţia Kremlinului, inclusiv România. Transformarea politică a ţării, obiectiv care a început încă din 1945, s-a produs treptat, prin acapararea de către comunişti a principalelor pârghii de conducere ale statului, prin înlăturarea și decapitarea elitelor politice şi militare ale ţării.
Dominaţia militară sovietică asupra României s-a realizat atât prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României, până în anul 1958, cât şi prin transformarea sistemului militar şi de securitate românesc după modelul Uniunii Sovietice. Menţinerea trupelor sovietice pe teritoriul statelor de democraţie populară a urmărit asigurarea controlului asupra acestora, folosirea lor pentru reprimarea oricăror încercări de disidenţă în cadrul sistemului, ca şi pentru asigurarea forţei necesare blocului comunist de „a se apăra împotriva agresiunii imperialiste din Europa.”[1]
Pentru întărirea controlului asupra societăţii româneşti, la ordinul lui Stalin, a fost constituită Direcţia Generală a Securităţii Statului, care completa structurile statului de tip sovietic. Tot atunci, au fost înfiinţate şi trupele de securitate şi restructurate trupele de grăniceri, precum şi cele de pompieri.
U.R.S.S. a exploatat sistematic și total întreaga economie românească. Aceasta s-a făcut prin intermediul societăţilor mixte româno-sovietice – Sovromurile – înfiinţate în toate domeniile cheie ale economiei româneşti: extracţia de petrol, cărbune şi uraniu, în domeniul bancar, transporturi, industria chimică, siderurgie, asigurări.[2] În România au funcţionat 26 de sovromuri.
Am făcut aceste precizări pentru a sublinia importanța Mangaliei ca port comercial și militar, poziția strategică a localității, interesele majore ale ocupantului față de resursele vitale ale României. De menționat că încă din 1938 exista un studiu de amenajare a acestui port, semnat de amiral Petre Bărbulescu, pentru a fi accesibil şi navelor militare de tonaj mediu.
În plus, după înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice, în 1949, Uniunea Sovietică se hotărâse să retrocedeze României submarinele, distrugătoarele, monitoarele fluviale şi unele nave auxiliare, deşi Tratatul de Pace din 1947 nu ne permitea să mai avem în dotare astfel de nave.
Pentru o mai bună dislocare a acestor nave, ce urmau a fi primite în 1950, crearea unui port militar la Mangalia în interiorul lacului Mangalia, ar fi asigurat condiţii optime de staţionare şi întreţinere. Astfel, în 1950 încep lucrările de punere în aplicare a unei concepţii militare pentru care se constituie o comisie de supraveghere a lucrărilor şi două grupuri de lucru a câte 200-250 militari. Militarii încorporaţi proveneau, în marea lor majoritate, din familiile ale căror averi fuseseră confiscate sau naţionalizate.
Generalul Ion Eremia, Ministru Adjunct pentru Construcţii Militare, îşi amintea într-o carte de memorii: ”Am condus lucrările de dezvoltare şi consolidare a portului Mangalia şi cea mai mare parte din portul militar anexă. În anul 1955, în urma unor critici aduse lui Gheorghiu – Dej, pentru încremenirea lui în stalinism politic şi economic, chiar şi după moartea lui Stalin şi reformele lui Hrusciov, am fost destituit din funcţie, scos din armată şi aruncat pe drumuri, împreună cu întreaga mea familie”.
În anul 1949, încep lucrările de amenajare a viitorului port militar, în lacul Mangalia, lucrări ce se continuă până în anul 1953. Până atunci, portul Mangalia fusese mult timp deschis doar pentru ambarcaţiunile pescăreşti şi, din 1948, pentru 17 dragoare sovietice. Se sapă şi se draghează avanportul mic, iar în 1952 se taie canalul ce face legătura dintre lacul Mangalia şi mare.[3]
Sub semnătura lui Iosif Chişinevschi, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, este emisă Hotărârea nr. 3854 din 13 noiembrie 1953, prin care se interzicea circulaţia pe porţiunea şoselei naţionale care ducea spre comuna Doi Mai. Pe distanţa dintre această localitate şi Vama Veche, circulaţia se putea face doar pe drumul paralel cu şoseaua naţională.[4] Zona interzisă era destinată operaţiunilor militare.
Ministerul Comunicaţiilor decisese ca, la Mangalia, Căpitănia să se transforme în Oficiul de port. În 1951, Oficiul portului Mangalia era reprezentat de Constantin Chicioroagă, singurul funcţionar al instituţiei. Acesta informa Direcţia regională Navală Civilă Constanţa: „Situaţia actuală a portului Mangalia, la care se lucrează cu însufleţire pentru a fi dat serviciului de adevărat port în prezent are o activitate destul de redusă. În port se lucrează la cele două diguri-ziua şi noaptea, în canalul ce va lega lacul Mangalia cu marea lucrează draga electrică NZ nr.12 şi încă o dragă electrică aflată în curs de montare”.[5].
Funcţiona în zonă un detaşament de lucru numit „Lacu”, având sarcini precise de supraveghere şi control.
Odată cu celelalte lucrări de amenajare a portului s-a construit şi podul mobil peste lacul Mangalia. Pe malul lacului Mangalia, exista încă din 1920 o bază de tratament cu băi sulfuroase şi un ponton de acostare pentru nave. “O parte din spaţiile bazei de tratament a devenit reşedinţa Divizionului 319 Vedete torpiloare”, preciza comandor (r) Eugen Bulboacă. În componenţa Divizionului se aflau 6 vedete torpiloare.
În anul 1954, a început construcţia calei pentru vedetele torpiloare şi a cheului cu trei moluri. Clădirile în care a funcţionat Comandamentul Marinei Militare din Mangalia au fost construite între anii 1952-1955.
La 24 decembrie 1955, s-a înfiinţat Divizionul 1061 Vânătoare de submarine, transformat ulterior în Divizionul 50 VSM. Primul comandant al acestui divizion, ce avea în componenţă Vânătoarele de submarine 1, 2 şi 3, a fost căpitanul de rangul III Dumitru Gabrian.
În 1959 ia fiinţă Baza 42 Maritimă Mangalia, care, în anul următor, se transformă în Portul Militar 12 Mangalia, la comandă aflându-se căpitanul de rangul I Miron. Această unitate avea misiunea de aprovizionare tehnico-materială a unităţilor de marină din Portul Militar Mangalia.
La 1 ianuarie 1962, Comandamentul Marinei Militare şi formaţiunile anexe au fost dislocate în Garnizoana Mangalia, care a devenit astfel cea mai mare garnizoană militară din Dobrogea. La comanda Marinei Militare se aflau: contraamiralul Gheorghe Sandu, şeful de stat major, contraamiral Victor Bogdan, locţiitorul tehnic, contraamiral Grigore Marteş şi locţiitorul politic, cpt. rg. I Vasile Pricop.
O localitate de importanţă strategică
Circulaţia în zonă, pe o distanţă de 7 km de la frontieră în interior, se putea face doar pe baza autorizaţiilor eliberate de organele Miliţiei judeţene, la cererea şefului autorităţii respective. Chiar și funcţionarii secţiei de învăţământ şi cultură care se deplasau în interesul serviciului în această zonă, trebuiau să posede autorizaţiile necesare.[6]
Își amintea amiralul ( r ) Petru Anghel: ”Planul pentru următorii 10 ani prevedea amenajarea zonei astfel: crearea a două diguri de protecţie şi lărgirea portului pescăresc astfel încât acesta să constituie un avanpost; realizarea unui canal navigabil de legătură între avanport şi viitorul port militar pentru nave cu un pescaj de până la 6-6,5m; crearea cheurilor de acostare pentru distrugătoare, dragoare şi nave auxiliare; realizarea unui depozit de carburanţi şi lubrifianţi de până la 200.000-300.000 tone, îngropat şi protejat pentru a rezista la loviturile aeriene cu bombe de până la 300 kg şi cheurile aferente acostării navelor de aprovizionare; depozite îngropate şi protejate împotriva loviturilor aeriene pentru muniţie, inclusiv mine, torpile şi ulterior rachete; realizarea unui şantier naval pe valea Documaci pentru reparaţii medii la nave şi tehnică de luptă; amenajarea spaţiilor de cazare a efectivelor unităţilor ambarcate, iniţial, şi de conducere pentru comandamentele marilor unităţi.
Pe parcursul a numai trei ani, planul iniţial de amenajare a noului port suferă modificări substanţiale.
Creşterea efectivelor de cadre militare a impus o nouă sistematizare şi dezvoltare a oraşului Mangalia: asigurarea de spaţii locative pentru familiile cadrelor militare; crearea de şcoli, creşe, grădiniţe, construirea Cercului Militar şi a Casei de Cultură; dezvoltarea bazei de aprovizionare agro-alimentară şi înfiinţarea unor centre comerciale.
Astfel, începând din 1960, se pune în aplicare primul plan de sistematizare şi dezvoltare a oraşului Mangalia, începând cu centrul oraşului, printre care şi vilele de protocol ale M.Ap.N.
Marina Militară a contribuit substanţial la realizarea acestui plan edilitar cu numeroase detaşamente de militari în termen.
Cinstire marinarilor!
La 5 august 1962 a fost sărbătorită pentru prima oară, la Mangalia, Ziua Marinei.
La 25 octombrie 1965, s-a înfiinţat în Mangalia Muzeul Marinei Române, ce a avut sediul în localul Staţiunii de pregătire marinărească. Instituţia muzeală este rodul muncii a doi mari iubitori de istorie a navigaţiei, comandorii Filaret Popescu, numit director şi Dan Nicolaescu.
În prezenţa unui număr impresionant de militari din baza militară Mangalia, amiralul Victor Bogdan a tăiat panglica inaugurală. Primele piese muzeale au aparţinut navelor Marinei Militare, dezafectate după primul şi cel de-al doilea război mondial: armament, maşini şi motoare navale, altele au fost donate de foşti ofiţeri de marină sau familiile lor. Poate cele mai interesante au provenit din descoperirile subacvatice.
”Navele au fost casate, iar piesele, iniţial s-au depozitat la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, de acolo mutate în mai multe locuri, iar în 1961 au ajuns la Mangalia, odată cu mutarea Comandamentului”, povesteşte comandorul® Filaret Popescu.[7] Organizatorii au sperat să realizeze o instituţie după modelul muzeelor din Anglia, Franţa şi Italia.
Între anii 1966-1968, Muzeul de la Mangalia a fost vizitat de peste 5.000 de persoane, majoritatea marinari militari.[8]
Prin ordinul Consiliului de Miniştri nr.1127 din 29 mai 1969, patrimoniul a fost transferat la Constanţa, iar Muzeul Marinei Române, înfiinţat ca instituţie de interes naţional, subordonat Ministerului Apărării Naţionale. A fost organizat în garnizoana Constanţa, în vechiul local al Şcolii superioare de marină, de pe strada Traian. Inaugurarea s-a făcut la 3 august acelaşi an, cu o zi înainte de a muri Vasile Canarache, cel care a declanşat în Dobrogea o adevărată emulaţie în acest domeniu.
De altfel, iniţiativa unei asemenea instituţii muzeale în ţara noastră aparţine lui Jean Bart, care a militat cu insistenţă ca la Constanţa să se înfiinţeze un acvariu şi un muzeu al Marinei.
Începând cu 15 octombrie 1971, îşi aminteşte comandorul ( r ) Eugen Bulboacă, s-a înfiinţat în localitatea Doi Mai, Batalionul de Infanterie Marină, sub comanda colonelului Ion Baias.
În perioada 12-21 martie 1972 s-a desfăşurat la Mangalia Nord jocul de război operativ pe hartă ”Soiuz 73”, condus de comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic Iacubovschi, secondat de ministrul Apărării Naţionale, general colonel Marin Nicolescu.
Activităţile militare se desfăşurau fără încetare, la proporţii transnaţionale.
Între 13-21 martie 1978, a avut loc la Mangalia Nord aplicaţia operativ strategică de comandament pe hartă ”Soiuz 78”, condusă de comandamentul unificat al Forţelor Armate Unite, cu tema ”Deplasarea şi desfăşurarea grupărilor de forţe ale Forţelor Armate ale statelor aliate, concomitent cu respingerea agresiunii inamicului şi trecerea la ofensivă pe direcţia Sud -Vest”.
Bibliografie:
[1] Gheorghe Gheorghiu-Dej, O politică românească de realizări democratice, Bucureşti, Editura PCR, 1946, p. 17.
[2] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 303.
[3] Comandor (r) Eugen Bulboacă face pentru această monografie o prezentare a Mangaliei militare, aşa cum a cunoscut-o din interiorul unei activităţi specifice şi îndelungate. Preluând o parte din informaţiile oferite, acestea se regăsesc presărate cronologic în lucrarea de faţă.
[4] Arhivele naţionale, Direcţia judeţeană Constanţa, fond Primăria Mangalia, dosar 52/1954, fila 2
[5] Registrul istoric al Căpităniei Mangalia
[6] Direcţia judeţeană a Arhivelor Statului, fond Sfatul popular municipal Constanţa-învăţământ, dosar 10 bis/1950,
[7] Voineagu, Georgiana, Muzeul Marinei Române s-a născut într-o baracă din Mangalia, Cuget liber nr.4652, 13 octombrie 2005, p.12
[8] Muzeul Marinei Române, 1969-1999, monografie, Editura Modelism, 1999, p.29.
(Text prelucrat și adnotat de autori — Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, din lucrarea ”MANGALIA 100 DE REPERE”, Editura Next Book, Constanța, 2018).
MN: Întregul serial ”Municipiul Mangalia, 25 de ani în 25 de episoade”, poate fi vizionat la rubrica aniversară a cotidianului online Mangalia News.
Cititorii care doresc să-și procure monografia ”MANGALIA 100 DE REPERE”, de Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, sunt invitați să ne scrie, pe adresa redacției: [email protected]
Vă invităm să citiți și: Scurtă istorie a prezenței Marinei la Mangalia. Extrase din lucrarea ”Mangalia în paginile vremii”, avându‑i ca autori pe Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan.
Mangalia News, Sâmbătă, 6 iunie 2020.
