Sunt 144 de ani de la nașterea Genialului. Plecat din Hobița să cucerească lumea. Artist inegalabil. Tip fermecător, mare iubitor de frumos. Și de frumoase. Ne-a dat Masa, Poarta și Coloana. Ceilalți au luat aproape tot. Comuniștii l-au catalogat ”modest”, au spus că nu se pliază pe doctrina stalinistă. Că e un burghez neînțeles, un imperialist, că orice țăran neinstruit poate face o ”Pogany” ori o ”Măiastră”. I-am dărâmat casa memorială, am făcut, din ea, coteț. Și-am vândut-o pe un cal și pe 500 de lei. Peste ocean, un ”nimic” de-al său se vinde cu 25.000.000 de dolari. Ne-a lăsat săraci și proști…
Șarpele alambicului toarce. E toamna lui 1879, se leagă țuica, la cazan. Ăsta micu’ bate-n trei ani. Ăi bătrâni merg să picure niscavai slană-n gât, să poa’ să se ție treji pân’ spre dimineață. Piciul, rămas singurel, face palmele căuș, bea pe nerăsuflate. Câteva păsărele care se învârt deasupra capului, apoi, liniște! Mama, Maria, se pune pe jelanie, crezând că zgâmboiu s-a stins. Radu, tatăl, e dus la cules la vie, cu tot cu lăutari. Vede semnele rău – prevestitoare, schimbă melodia de petrecere într-una de îngropăciune. Doar un megieș mai treaz, urlă după Baba Brândușa, felcera satului. Muierea vine degrab’ cu o mână de balegă, o vâră sub nasul împietritului. Plodul strănută, lumea aplaudă ca la iarmaroc. Constantin Brâncuși tocmai a făcut primii pași în viață colo, în Hobița Peștișanilor, în Gorj.
”Eu am făcut piatra să cânte”…
La șapte ani e păstor. Cât mioarele-și văd de păscut, el cioplește în a sa lege: picioare de pat, linguri, străchini, ce-l duce mintea. La nouă, vopsește la Târgu Jiu, dar vitriolul îi arde mâna. La 11, e argat la un băcan din Slatina. La Craiova, un industriaș, Grecescu, îi miroase talentul. Îl dă la Școala de Arte și Meserii din Târgul lui Iov. Pac, pasul la Școala Națională de Arte Fumoase de la București.
Începe cu ”Capul lui Laocoon”, primește o medalie de bronz. E 1903, când sosește comanda unui monument public, singurul ce va purta, în orașul lui Bucur, a sa semnătură: bustul generalului – medic Carol Davilla. Dar consilierii nu iubesc statuia, se leagă de mărimea nasului, de epoleți, de perciuni proeminenți. Supărat, Brâncuși pleacă din sala de ședințe. A primit doar prima tranșă din bani. De a doua nu mai are nevoie! Suduie și asta e tot. Se gândește să plece, pe jos, la Paris! Faima lui Auguste Rodin îl atrage. Periplul până în Orașul Luminilor e un film de aventuri. Își vinde ceasul ca să poată trece cu barca lacul Constanța, se lipește de o formă gravă de pneumonie, e tratat la un spital de maici… Își dă și hainele de pe el, pentru mâncare. Acolo, lângă Turn, spală pahare, apoi primește, de la Statul Român, o bursă pentru Școala de Belle Arte. E prevăzut la clasa lui Antonin Mercie. Aici leagă prietenie cu marele Amedeo Modigliani. În 1906 și 1907 expune pentru ochii parizienilor. Nu e mulțumit, chiar dacă Rodin îi privește ”Mândria” și zice: ”Nu-i deloc rău, deloc rău…” Maestrul îl vrea lângă el. ”Costache” refuză. Naște faimoasa propoziție: ”Nimic nu crește la umbra marilor copaci”.
E 1909. Are, la Paris, un atelier, pe Montparnasse. Greii locului îi trec pragul. Cel mai bine se înțelege cu Guillaume Apollinaire, dar acesta pleacă într-o lume mai bună, în 1918, în marea epidemie de gripă spaniolă.
Vameșii americani nu-l cred artist. Zic că a zămislit o piesă industrială!
Face ”Rugăciune”, apoi ”Sărutul”, prima lucrare cu adevărat originală. Vine cu 28 de variante pentru ”Măiastra”. Explodează. E chemat la Boston, la Chicago ori New York. Expune ”Domnișoara Pogany”. Revine la lemn. La finalul Primului Război Mondial visează întâia versiune din ”Coloana Infinitului”, inspirată din stâlpii caselor țărănești. Acordă interviuri în presa internațională, e efervescent. E prea avansat pentru vremurile pe care le trăiește. Zămislește ”Pasăre în văzduh”, dar lucrarea este atât de abstractă, încât vameșii americani o refuză: cred că sculptorul vrea să introducă, clandestin, o piesă industrială în Statele Unite!
Îi e dor de țară. Revine pe aiste meleaguri prin 1937, prin 1938. ”Masa tăcerii”, ”Coloana infinitului”, ”Poarta sărutului”. Arethia Tătărescu, soața prim-ministrului, vrea să ridice un monument, acolo, în Târgu – Jiu, pentru eroii căzuți pe frontul primei mari conflagrații mondiale. Brâncuși ”vede” o coloană fără de sfârșit. 16 ”mărgele” puse una peste alta. Stă milenii până cioplește o bucată. Muncitorii nu-l pricep. ”Ce face, dom’le, ăsta, aici? Ce tot freacă atât?”, se întreabă ei. Octombrie 1938. Inaugurarea capodoperei.
”Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mâncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi până la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca pe sfânt? Când îți licăre ochii de fiecare dată când aduc târfe aici? Tu ai în figura ta fațete atât de felurite, încât nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi? În jurul tău este mai mult mister decât în jurul lui Rousseau – Vameșul”. (Amedeo Modigliani, 1909).
Ca om, Constantin n-a fost străin de iubire. De iubiri. Eileen Lane e cu 20 de ani mai tânără. S-a despărțit de logodnic, se teme de gura lumii. ”Să nu-ți faci probleme, te voi prezenta drept fiica mea”. Fata vrea măritiș, Brâncuși nici nu dorește să audă. Peggy Guggenheim moștenește o avere fabuloasă. Prin 1922, e în căutare de ”aventuri sexuale și artistice”. Dorește a cumpăra o versiune a ”Păsării în văzduh”. Sculptorul cere 4.000. De dolari. Devin amanți. El îi spune ”Peggyța”, ea, fie ”țăran viclean”, fie ”zeu adevărat”. În 1940, se întoarce în SUA, pentru că al Doilea Război Mondial pornise la drum. Maria Tănase e marele amor al vieții sale. Se iubesc cu tunete, cu fulgere, cu bocete, cu gelozii. Se depart în 1939. Până la finalul vieții, imensul artist o va ironiza, semn că amintirea “Privighetoarei” îl va însoți pretutindeni. Altă Maria, Bonaparte îi pozează pentru ”Prințesa X”. Cella Delavrancea se ținea, și ea, în brațe, cu artistul. Povestea de dragoste e recunoscută, spre bătrânețe, de fiica lui Barbu Ștefănescu.
”Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele nostre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă înțelegi?” (Constantin Brâncuși către Maria Tănase).
Dar anii curg. A avut lumea la picioare. David Rockefeller l-a întrebat dacă-l poate ajuta cumva. I-a spus să-i măture atelierul. A expus în Franța, la Amsterdam, în Statele Unite, Anglia ori Elveția. Comuniștii instaurați la noi au vrut să-l ignore, dar n-au avut cum. ”Costache” era prea mare, așa că în decembrie 1956, ”Muzeul de artă” deschide prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Era, însă, prea puțin și prea târziu.
Brâncuși în al său atelier
În martie 1957, sculptorul îl cheamă lângă al său pat pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, spre a se spovedi și a se împărtăși. ”Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”, îi spune acestuia. ”Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. Se stinge pe 16 martie 1957. E coborât la cele sfinte în cimitirul ”Montparnasse” din Paris.
Călinescu, Jalea, Sadoveanu. Toți aceștia l-au aruncat la gunoi!
Citiți continuarea aici: ferratum.ro/ziua-domnului-sculptor-brancusi
Articol scris de Cătălin Oprișan.
