STIRI PE SCURT. APROAPE VERIFICATE (41) XXX Dacă “jezzuia” şi azi, Kamo ar fi avut 75 de ani. I-ar fi împlinit în urmă cu patru zile, că doar s-a născut la 24 decembrie 1944, la Naghi, Oradea. Nu se gătase războiul. Bela bacsi s-a stins prea devreme, în ajunul Crăciunului, acum 10 ani, fără unul. Mama mea a murit în dimineaţa zilei de 25 Decembrie 2013, acu’ şase ani, în prima zi de Crăciun. Ce-i leagă pe cei doi? Simplu. Unul dascăl, altul elev. Kamo a fost şcolar la S.M.2, la Lenau şule, secţia română. Mama, tot acolo, profesoară de limba română. Unul, elev cuminte, celălalt – dascăl cam exigent. Peste ani, Kamo declara, nu mai ştiu pe unde: la un post de radio, la tv sau, pur şi simplu, într-un ţaitung: “Dacă eu vorbesc limba română, eu, ungur, mai bine decât un român, asta e datorită gramaticii pe care am învăţat-o cu profa’ mea de la Lenau…”
XXX În ’69, eram un fel de impresar muzical, rang la care fusesem ridicat de prietenul Mihai Muncioiu, şeful trupei estivale “Laser 05”. Se cânta la Eforie Sud. Evadam noaptea, după programul de la Casino, la Eforie Nord, ca să-l aud pe vecinul Şpitzly din Fratelia, el la clape, Kamo nu doar la chitară bas, improvizând. Jazz, of course. Dimineaţa, după ora 6, am făcut o tură, eram mai mulţi, cu “Caravelle”-ul lui Ionel Drâmbă, bunul prieten din Laho’ al lui Kamo. (Ionel era deja campion olimpic, fusese declarat cel mai bun scrimer din lume de Asociația Internațională a Presei Sportive, era decorat cu Meritul Sportiv, clasa I). Habar nu am cine a fost în dimineaţa aceea la volan:..
XXX Wikipedia scrie despre Kamo: “Mai puțin cunoscută este activitatea lui în formația jazz-rock Gramophon (1972–1976, 1978–1981)”… Nu ştiu cum se face, dar chiar în anul 1977, o fi fost trupa Gramophon, n-o fi fost, însă exact în acel an, primăvara, la botezul fiului meu, la hotel Central, ultimul etaj, trupa care a asigurat atmosfera, ca angajată a locantei, era formată din: la clape – Paul Weiner, la bass – Kamo, la tobe să fi fost Pupa? Paul W. se supărase, la un moment dat: i-a văzut la mese pe Pavel Cebzan şi pe sax-ul Dop din Dragşina, regretatul meu prieten. Paul bănuia că vor cânta şi ei. Populare. N’a fost aşa. Cei doi erau doar invitaţii tatălui meu. Nu veniseră ca muzicanţi. Pavel se întorsese dintr-un turneu din Africa de Sud, unde fusese cu trupa lui Gheorghe Zamfir, alături de Dorin Cuibaru (alt elev al mamei mele, unul preferat, fără vorbă), Efta Botoca, nea Marin Chiser şi Paul Stângă.
XXX La plecare, “la spartul târgului” de la Central, Kamo era cu biţicla, i-am umplut coşul-portbagaj cu sticle de trei sferturi de tămâioasă. Era de unde: doar îmi botezam feciorul….
XXX În 1992, am editat “Almanahul Banatului”, serie nouă. Kamo m-a onorat cu o analiză făcută fenomenului rock în Timişoara. Sigur, au urmat, în anii următori, în aceeaşi publicaţie, alte analize ale fenomenului, prin articole semnate de Raul Dudnic şi Ramon Radosav. Kamo a fost însă primul care a îndrăznit să spună până când a fost Phoenix şi de când de a început cealaltă aventură a lui Nicu Covaci.
XXX Am reprodus acum cele două pagini ale articolului semnat de Kamocsa Bela în anul 1992. Ele sunt un document despre istoria rockului bănăţean. Românesc. Phoenix – primii rockeri adevăraţi de la noi. Părerea mea.
Dinu Barbu, 28 decembrie 2019.
Mangalia News, Sâmbătă, 04.01.2020.
