Am fost la musulmanii din Mangalia, în cea mai veche moschee din România.
Stăteam în genunchi şi ascultam. Eram diferiţi, dar asta nu mai conta. Ne rugam. După mulţi ani în căutarea toleranţei, am găsit-o, neaşteptat, într-o moschee. Acum ştiu. Dumnezeu e prieten cu Alah.
Mangalia e un oraş provincial, cu parfum de Orient şi istorie cosmopolită. Perşi, macedoneni, daci, romani şi bizantini, toţi au trecut pe aici. Au crezut, vremelnic, că sunt stăpânii locului. M-am plimbat în micul port turistic şi de acolo, pe dig, până la farul genovez. E linişte. Aleea cu tei mari şi umbroşi, lângă mare, te îmbie să visezi cu ochii deschişi, stând pe bănci de lemn şi privind în larg.
Un minaret răsărit dintre frunze. Aşa imi amintesc întalnirea cu geamia din Mangalia. Era dimineaţă şi poarta închisă. Am avut răgaz să citesc istoricul afişat pe gard. Nu credeam să descopăr aici cea mai veche moschee din România. Anul construcţiei, 1573. Nu a durat mult şi am intrat. O femeie, între două vârste, scundă, cu o găleată într-o mână şi o pungă mare cu detergent în cealaltă, mă pofteşte să o urmez.
Autorul acestui articol, în curtea moscheii Esmahan Sultan, la Mangalia.
În stanga mea se dezvăluie un cimitir. Am intuit ca e cimitir. În loc de cruci răsar pietre verticale cu scris arăbesc şi turbane. Mormintele sunt vechi, parţial acoperite cu flori mici şi galbene şi orientate în aceaiaşi direcţie.
Capul înspre Apus şi picioarele spre mare. Oare, cum se vede răsăritul de acolo, din lumea morţilor ? Se scaldă ei, preţ de câteva clipe, în lumină, ca mai apoi să aştepte, în beznă, reivirea din mare a discului de foc ? Turbane, fesuri, mahrame. Toate sculptate în piatră.
Mormintele, fiecare, poartă un număr. La numărul 4 odihneşte muftiul, şeful preoţilor, mi s-a spus. La 14 e un general de armată. Mehmet Paşa e la 22. Sunt îngropaţi aici şi oameni cu vieţi mai puţin sonore. Stau cuminţi şi aşteaptă. Cu fiecare răsărit care trece sunt mai aproape de lumina cea veşnică.
Cimitirul musulman din curtea moscheii Esmahan Sultan, Mangalia
Prinţesele nu mor. Cea de aici are 441 de ani. E fiica Sultanului Selim al II – lea şi soţia lui Socollu Mehmet Paşa. Are un nume de basm arăbesc. Esmahan. A venit la Mangalia şi a ridicat o geamie.
Ce frământări şi ce dorinţe nestăvilite au făcut-o să lase Stanbulul pentru Mangalia ? Poate moartea tatălui? Era orfană, de acum. A înţeles că cel drag, plecat în lumea răsăritului etern, ia cu el o parte din ea. De fapt, toţi cei care pleacă iau cu ei o parte din cei care rămân. Esmahan a rămas.
Ca atunci, e frumoasă şi azi. În zile senine e sus, în minaret. Priveşte infinitul mării, în aşteptarea clipei când toţi cei din morminte se vor scula şi vor fi, din nou, împreună.
Moscheea Esmahan Sultan, cea mai veche din România.
Am dat târcoale geamiei. E clădită din piatră cioplită pe loc de meşteri turci. Nu s-a folosit liant pentru a uni blocurile de piatră, ci scoabe din oţel. E zveltă şi are proporţii ideale. Pare o casetă pentru bijuterii în faţa căreia nu te poţi abţine să ridici capacul, să vezi ce bogăţii ascunde.
Am intrat. Pridvorul înalt şi sprijinit pe coloane de lemn te transpune în atmosfera mănăstirilor moldave. Am stat aşezat pe băncuţa de la intrare. Perspectiva e unică. Poţi privi mormintele şi, printre ele, pe cei care vin să ia apă de la cişmeaua de lângă gard.
E ciudat! Cei vii îşi astâmpără setea cu apa din curtea celor morţi. Cei din urmă nu mai au nevoie. Au apa vieţii si asta e destul, mi-am spus. Trebuie să fie aici o logică adâncă la care nu am acces.
Citiți articolul integral AICI.
