Pe profesorul Covaci îl ştiam din vremea liceului. Am fost o elevă foarte bună la limbi străine şi, deşi nu îmi plăcea limba rusă, alături de dumnealui, lecţiile erau mai frumoase şi mai valoroase. Preda mult, era exigent, dar era şi foarte volubil şi apropiat de noi, elevii.
Ca director, însă, urma să-l descopăr mai târziu, după experienţe extrem de neplăcute în primii mei ani ca profesor. Directorul Covaci mi-a schimbat viaţa.
Primul lucru pe care l-a făcut pentru mine a fost să-mi şteargă lacrimile. Doream din tot sufletul să fiu o profesoară bună. În loc să-mi dea un regulament de funcţionare şi să-mi interzică să gândesc liber, dumnealui m-a întrebat de ce anume aveam nevoie pentru orele mele. Eram ameţită de uimire, pentru că aterizasem la Şcoala 2 cu aripile frânte de obtuzitatea unui amploaiat, temporar înfipt într-un scaun de director.
Şi am început să construiesc.
Am primit o identitate nouă pentru că, începând cu anul 2000, „Şcoala 2”, şcoala copilăriei mele, a devenit „Şcoala Sfântul Andrei” – a maturităţii şi responsabilităţii depline. Rând pe rând, ideile directorului prindeau viaţă şi se transformau în realităţi durabile: imnul şcolii, ale cărui versuri am fost inspirată să le compun, logo-ul şcolii – „Non scholae sed vitae discimus”, revista şcolii – „Surâsul soarelui”, Cartea de Onoare şi, nu în ultimul rând, visul de a avea un cabinet de limbi străine.
Am început cu programul „Corpul Păcii”. Directorul Covaci mi-a asigurat toate condiţiile pentru a aduce voluntari care să predea limba engleză la şcoala noastră mică de cartier. Eram atât de încurajată să lupt pentru copii, încât o parte din dotările acelui cabinet le-am achitat cu banii mei: reparaţia pereţilor, vopsitul şi văruitul, perdelele, panourile de pe pereţi, materialele didactice de tot felul. Directorul Covaci a asigurat podeaua şi dotarea cu un televizor, video, un calculator şi un proiector (împărţite cu toţi colegii), iar Corpul Păcii a asigurat dotarea cu bănci noi, o catedră şi fond de carte (peste 1000 de volume în limba engleză, casete video şi audio). În cinci ani, un vis devenise realitate. În incinta cabinetului, construisem un „teatru de buzunar”, pe o treime din clasă, cu cortină şi decor, cu marionete şi „teatru serios”, în limbile română şi engleză.
Apoi a urmat nebunia proiectelor curriculare şi extracurriculare. Unele mi-au plăcut, altele nu. Dar pentru toate am muncit mult şi din toată inima. Cel mai mult mi-au plăcut parteneriatele cu şcolile 2 din judeţ şi din ţară. Schimbul de experienţă a fost incredibil. Impresionante au fost şcolile 2 din Năvodari, Tulcea, Constanţa şi Ovidiu. Ne temeam de elevii din Galaţi şi Brăila, foarte bine pregătiţi, pentru că ne băteam pentru premiile de la concursuri, răsplătite cu bani sau cadouri pentru elevi. Deosebiţi au fost şi profesorii de la Vaslui sau din Vrancea, puşi pe glume, dar buni la mate.
Parteneriatele cu bulgarii, celebre pentru diversitatea lor, au condus, la un moment dat, la legături economice, administrative, la nivel de ONG-uri, sindicat şi primării. Mie, personal, mi-au plăcut întotdeauna, dansurile şi cântecele bulgăreşti, prietenia şi sensibilitatea oamenilor, ospitalitatea lor în ţara vecină şi seriozitatea cu care îşi apărau valorile naţionale şi personale. Într-o seară târzie de noiembrie, 20 de profesori bulgari mi-au dedicat un cântec de mamă, impresionaţi de maternitatea mea miraculoasă.
Directorul Mihai Covaci a fost un om neliniştit şi creativ. Îi plăceau ideile grandioase şi avea ambiţia de a le pune în practică. Nu era uşor să ţii pasul cu dumnealui. În schimb, avea darul de a impulsiona şi încuraja, mai ales pe tineri. O bună parte din profesorii excepţionali ai Mangaliei de astăzi, şi-au pornit ucenicia la şcoala noastră. Te inspira încăpăţânarea cu care nu ceda, chiar în momentele în care totul părea imposibil.
În cei 15 ani alături de dumnealui, am învăţat să râd, să vorbesc, să zbor, să nu dorm noaptea lucrând la proiecte, să mă joc, să muncesc până crăp, să fiu mândră de mine şi de şcoala mea, să predau cu pasiune, să nu-mi trădez visele.
Mulţumesc, dragul meu director, pentru călătoria împreună. M-aţi împăcat cu destinul meu, cu meseria aleasă şi cu neputinţele mele. În cartea vieţii mele, pe semnul de carte, va rămâne ecoul vorbelor dumneavoastră: ”Eite, na! Ia să vezi că se poate!”
IN MEMORIAM:
MangaliaNews.ro, Joi, 4 august 2016.
